Irimia & Partners Agenție de Proprietate Industrială

26/06/2026

🌍 Incluziune în proprietatea industrială: un pas spre un ecosistem mai echitabil
💡 Raportul EUIPN (European Union Intellectual Property Network) realizat în cadrul proiectului ECP5 “Inclusive IP Landscape” analizează participarea femeilor și a noii generații în domeniul PI, afaceri și inovație. Implicarea femeilor și a noii generații este esențială pentru inovație, creștere economică și cultură.
📊 Raportul evidențiază bariere, nevoi și oportunități pentru parteneriate durabile și campanii adaptate, menite să facă ecosistemul PI mai incluziv și accesibil.
🔗 Mai multe detali găsiți aici: https://www.euipn.org/en/news-and-events/news/new-ecp5-report-on-inclusivity-for-women-and-the-next-generation-in-ip-business-and-innovation

26/06/2026

Poate o cerere de înregistrare a unei mărci a Uniunii Europene să fie respinsă exclusiv pe baza percepției consumatorilor dintr-o parte a Uniunii Europene?

O decizie recentă a Diviziei de opoziții a EUIPO, pronunțată în cauza RoverOne v. LAND ROVER, oferă un răspuns fără echivoc: da.

Solicitantul a susținut că elementul comun „ROVER” are un înțeles consacrat în limba engleză, fiind asociat cu explorarea sau mobilitatea și, prin urmare, are un caracter distinctiv redus. Totodată, acesta a arătat că adăugarea elementului „One” este suficientă pentru a diferenția semnele.

Divizia de opoziții a reținut aceste argumente doar în parte.

Astfel, a recunoscut că termenul „rover” poate avea o anumită semnificație pentru consumatorii vorbitori de limba engleză. În același timp, a constatat că, pentru o parte semnificativă a publicului relevant din Uniunea Europeană, inclusiv consumatorii germani, italieni și spanioli, termenul nu transmite niciun înțeles și își păstrează caracterul distinctiv inerent.

Această constatare a fost suficientă pentru soluționarea cauzei.

Decizia reafirmă un principiu fundamental care decurge din caracterul unitar al mărcii Uniunii Europene. Existența unui risc de confuzie nu trebuie demonstrată pe întreg teritoriul Uniunii Europene. Este suficient ca acesta să existe pentru o parte semnificativă a publicului relevant din Uniune pentru ca înregistrarea mărcii să poată fi refuzată.

La fel de interesantă este și analiza semnului contestat.

Deși RoverOne a fost depus ca un singur cuvânt, Divizia de opoziții a apreciat că publicul îl va percepe în mod natural ca fiind alcătuit din elementele „Rover” și „One”, interpretare susținută și de utilizarea literei majuscule în interiorul cuvântului. Elementul „One”, înțeles în întreaga Uniune Europeană ca reprezentând pur și simplu cifra unu, nu a fost considerat suficient pentru a modifica impresia de ansamblu dominată de elementul comun ROVER.

Decizia conține și o analiză interesantă referitoare la dovada utilizării efective a mărcii anterioare. Divizia de opoziții a apreciat că facturile care făceau referire la modelele de autovehicule Defender, Discovery și Range Rover, coroborate cu cataloage, materiale de presă și celelalte probe administrate, sunt suficiente pentru a demonstra utilizarea efectivă a mărcii LAND ROVER. Aprecierea s-a întemeiat pe forța probatorie a ansamblului materialului probator, iar nu pe valoarea fiecărui document analizat în mod izolat.

Importanța acestei decizii depășește reputația bine-cunoscută a mărcii LAND ROVER. Ea clarifică modul în care trebuie analizate situațiile în care caracterul distinctiv al unui element comun diferă în funcție de aria lingvistică din Uniunea Europeană și confirmă că această împrejurare nu împiedică EUIPO să adopte o soluție unitară în cadrul sistemului mărcilor Uniunii Europene.

24/06/2026

Ia românească, expresiile culturale tradiționale și limitele protecției prin drepturi de proprietate intelectuală

Ziua Universală a Iei, sărbătorită anual la 24 iunie, oferă un bun prilej pentru a reflecta nu doar asupra valorii culturale a iei românești, ci și asupra unor întrebări juridice care continuă să provoace sistemele de proprietate intelectuală din întreaga lume. Printre acestea se numără problema protecției expresiilor culturale tradiționale și dificultatea de a integra în mecanismele clasice ale proprietății intelectuale creații care aparțin patrimoniului colectiv al unor comunități și care au fost transmise și dezvoltate de-a lungul generațiilor.

Ia românească reprezintă unul dintre cele mai cunoscute simboluri ale patrimoniului cultural național. Motivele decorative, tehnicile de broderie și particularitățile regionale care îi conferă identitate sunt rezultatul unei evoluții colective îndelungate, imposibil de atribuit unui autor individual. Tocmai această caracteristică generează una dintre principalele dificultăți juridice: sistemele moderne de proprietate intelectuală sunt construite, în esență, în jurul ideii de autor identificabil, titular determinat și durată limitată a protecției.

În ultimii ani, discuția a devenit deosebit de actuală pe fondul unor controverse privind utilizarea elementelor tradiționale românești de către case de modă internaționale. În 2017, Dior a fost criticată după prezentarea unei creații vestimentare care amintea în mod evident de cojocul tradițional din Bihor. Mai recent, în 2024, Louis Vuitton a generat reacții similare după ce anumite elemente ale colecției „LV By The Pool” au fost asociate cu modele specifice iei tradiționale din zona Sibiului.

Deși aceste situații au atras o atenție considerabilă din partea publicului și a mass-media, ele nu au condus la constatarea unor încălcări ale drepturilor de proprietate intelectuală. Motivul este relativ simplu: în majoritatea cazurilor, expresiile culturale tradiționale nu îndeplinesc condițiile necesare pentru a beneficia de protecția oferită de instrumentele clasice ale proprietății intelectuale.

Dreptul de autor protejează operele originale create de autori identificați, pentru o perioadă determinată. În cazul iei românești, autorii originari sunt necunoscuți, iar modelele și motivele tradiționale au fost dezvoltate și adaptate de-a lungul unor perioade îndelungate de timp. În mod similar, protecția desenelor și modelelor industriale presupune existența unei creații noi și individualizate, în timp ce mărcile au rolul de a identifica originea comercială a unor produse sau servicii și nu de a proteja elemente de patrimoniu cultural.

Această realitate evidențiază o limitare structurală a sistemului actual de proprietate intelectuală. Atunci când o creație aparține unei comunități și reprezintă rezultatul unei tradiții colective, mecanismele juridice concepute pentru protejarea creațiilor individuale se dovedesc adesea insuficiente.

În plan internațional, problema este recunoscută de mai multe decenii. În cadrul Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale (WIPO), statele membre discută de ani de zile posibilitatea dezvoltării unor instrumente juridice dedicate protejării expresiilor culturale tradiționale și cunoștințelor tradiționale. Dezbaterile reflectă dificultatea identificării unui echilibru între conservarea patrimoniului cultural, respectarea intereselor comunităților de origine și menținerea libertății de creație și de exprimare artistică.

În practică, controversele legate de utilizarea elementelor tradiționale în industria modei demonstrează că problema depășește sfera strict juridică. Chiar și în absența unor drepturi exclusive susceptibile de a fi invocate împotriva terților, există o așteptare legitimă ca sursele de inspirație culturală să fie recunoscute și respectate. Din această perspectivă, discuția se situează la intersecția dintre drept, etică și responsabilitate culturală.

Ziua Universală a Iei oferă astfel ocazia de a reflecta asupra unei întrebări care rămâne deschisă: cm poate fi protejat un patrimoniu cultural care aparține tuturor, fără a împiedica în același timp circulația ideilor și evoluția creației artistice? Răspunsul nu se regăsește, cel puțin deocamdată, în instrumentele tradiționale ale proprietății intelectuale. Tocmai de aceea, expresiile culturale tradiționale continuă să reprezinte una dintre cele mai interesante și complexe provocări pentru dreptul proprietății intelectuale contemporan.

11/06/2026

📢 Fondul pentru IMM-uri 2026 este în continuare deschis pentru brevete de invenție!
Voucherul 3 oferă IMM-urilor sprijin financiar pentru reducerea costurilor legate de protecția brevetelor și serviciile conexe — ajutând companiile să își protejeze inovațiile și să își consolideze creșterea.
✅ Rambursare 75% (până la €1.000) pentru cereri de brevet național, cercetări documentare privind stadiul anterior al tehnicii și cereri de brevet european
✅ Rambursare 50% (până la €1.500) pentru servicii juridice la nivel european
📈 Peste 110.000 de IMM-uri au beneficiat deja de Fondul pentru IMM-uri, iar în 2026 sunt disponibili peste 6 milioane de euro pentru cereri de brevet.
⚠️ Important: Cererea de finanțare trebuie depusă ÎNAINTE de a înregistra orice cerere de brevet sau de a solicita o cercetare documentara privind stadiul tehnicii.
⏳ Fondul este deschis până la sfârșitul anului 2026 sau până la epuizarea fondurilor, în limita bugetului disponibil.
Detalii privind modul de acordare a voucherelor găsiți aici:
https://www.euipo.europa.eu/en/sme-corner/sme-fund/2026

08/06/2026

®𝐏𝐫𝐨𝐜𝐞𝐝𝐮𝐫𝐢𝐥𝐞 𝐚𝐝𝐦𝐢𝐧𝐢𝐬𝐭𝐫𝐚𝐭𝐢𝐯𝐞 𝐝𝐞 𝐚𝐧𝐮𝐥𝐚𝐫𝐞 𝐬𝐢 𝐝𝐞𝐜𝐚𝐝𝐞𝐫𝐞 𝐚 𝐦𝐚𝐫𝐜𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐢𝐧 𝐑𝐨𝐦𝐚𝐧𝐢𝐚

Implementarea Directivei (UE) 2015/2436 a determinat o schimbare fundamentală în modul în care poate fi contestată validitatea mărcilor înregistrate în România. Înaintea reformelor legislative introduse prin Legea nr. 112/2020, părțile care urmăreau anularea unei mărci înregistrate erau, în general, nevoite să își valorifice pretențiile în fața instanțelor judecătorești. În prezent, acțiunile în anulare și decădere pot fi formulate direct în fața Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci (OSIM), autoritatea națională competentă pentru înregistrarea și administrarea drepturilor asupra mărcilor.

Introducerea procedurilor administrative de anulare a aliniat România, într-o măsură semnificativă, la sistemul deja familiar practicienilor care activează în fața EUIPO și a modificat semnificativ considerentele strategice privind protecția și apărarea drepturilor asupra mărcilor. Aspectele referitoare la validitatea unei înregistrări pot fi analizate în prezent de o autoritate administrativă specializată, independent de eventualele litigii privind contrafacerea, concurența neloială sau alte dispute existente între părți.

Deși sistemul românesc este relativ recent, procedurile administrative de anulare și decădere au devenit într-un timp scurt o componentă consacrată a practicii naționale în materia mărcilor. În consecință, cunoașterea cadrului procedural administrat de OSIM a devenit din ce în ce mai importantă pentru practicienii implicați în protecția și apărarea drepturilor asupra mărcilor în România.

Crearea unui mecanism administrativ pentru contestarea mărcilor înregistrate a reprezentat unul dintre cele mai importante aspecte ale transpunerii Directivei privind mărcile de către România. Reforma nu a urmărit doar degrevarea instanțelor de judecată, ci și oferirea titularilor de drepturi a accesului la un for specializat, capabil să soluționeze litigii privind validitatea drepturilor înregistrate.

În acest scop, OSIM a constituit o comisie specializată pentru soluționarea cererilor de anulare și decădere. Instituția publică în mod regulat termenele de soluționare și deciziile pronunțate, reflectând dezvoltarea progresivă a unei practici administrative proprii. Deși numărul deciziilor publice este încă modest în comparație cu jurisprudența vastă dezvoltată la nivelul EUIPO, începe să se contureze un corp distinct de practică administrativă românească.

Existența unui for administrativ specializat a avut consecințe practice importante. Procedurile de anulare și decădere au devenit o componentă tot mai frecventă a litigiilor privind mărcile și sunt adesea inițiate simultan cu acțiuni în contrafacere sau chiar în anticiparea acestora. În numeroase cazuri, validitatea înregistrării însăși a devenit principalul punct de conflict dintre părți.

Procedurile de anulare vizează împrejurări existente la data depunerii sau la data priorității mărcii contestate. Premisa acestor acțiuni este că înregistrarea nu ar fi trebuit să fie acordată, întrucât condițiile legale pentru protecție nu erau îndeplinite la momentul relevant.

Legislația română recunoaște atât motive absolute, cât și motive relative de anulare, într-o manieră care reflectă îndeaproape cadrul legislativ european.

Motivele absolute privesc deficiențe inerente semnului în sine. Înregistrarea poate fi contestată atunci când marca este lipsită de caracter distinctiv, este compusă exclusiv din indicații descriptive, a devenit uzuală în limbajul comercial sau nu îndeplinește, din alte motive, condițiile materiale necesare pentru înregistrare. Ca și în restul Uniunii Europene, litigiile întemeiate pe motive absolute presupun adesea o analiză detaliată a percepției consumatorilor, a condițiilor de piață și a relației dintre semn și produsele sau serviciile vizate.

Motivele relative urmăresc, în schimb, protejarea drepturilor anterioare afectate de înregistrarea contestată. Analiza este în mare măsură similară celei efectuate în procedurile de opoziție și se concentrează asupra raportului dintre semnele aflate în conflict, produsele și serviciile relevante și riscul de confuzie în percepția publicului relevant. În cazul mărcilor cu reputație, analiza poate include și aspecte privind obținerea unui avantaj necuvenit, diluarea caracterului distinctiv sau prejudicierea reputației.

În practică, procedurile de anulare apar frecvent atunci când o marcă conflictuală a fost înregistrată fără a fi fost formulată opoziție sau atunci când titularul dreptului anterior a aflat despre existența înregistrării doar după acordarea protecției. Procedura îndeplinește astfel o funcție corectivă importantă în cadrul sistemului mărcilor.

Dintre toate motivele de anulare, reaua-credință continuă să ocupe un loc deosebit de important.

Conceptul a fost dezvoltat în principal prin jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și a Tribunalului Uniunii Europene, care au subliniat constant că sistemul mărcilor nu poate fi utilizat pentru obținerea unor avantaje incompatibile cu practicile comerciale oneste. Analiza presupune examinarea globală a tuturor circumstanțelor relevante existente la data depunerii cererii și rămâne profund dependentă de particularitățile fiecărei cauze.

În practică sunt frecvent întâlnite litigii care implică foști distribuitori, agenți comerciali, licențiați sau parteneri de afaceri. De asemenea, înregistrările realizate cu scopul de a bloca accesul pe piață al unui concurent, de a influența negocieri comerciale sau de a beneficia în mod nelegitim de reputația și notorietatea construite de un terț pot genera acuzații de rea-credință.

Sistemul „primul la depunere” oferă securitate juridică, însă creează și oportunități pentru depuneri speculative sau oportuniste. Pentru companiile străine care intră pe piața românească, acțiunile în anulare întemeiate pe rea-credință pot reprezenta un instrument important pentru recuperarea controlului asupra unor semne înregistrate local de terți.

Pe măsură ce jurisprudența europeană continuă să evolueze, reaua-credință rămâne unul dintre cele mai dinamice domenii ale dreptului mărcilor și unul dintre cele mai frecvent invocate motive de anulare.

Dacă procedurile de anulare se concentrează asupra unor vicii existente la momentul înregistrării, procedurile de decădere vizează împrejurări apărute ulterior.

Cel mai frecvent motiv de decădere este neutilizarea. Potrivit legislației române, o marcă poate face obiectul unei acțiuni în decădere atunci când nu a fost utilizată efectiv pentru produsele sau serviciile pentru care este înregistrată pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani și nu există motive justificate pentru neutilizare.

Deși principiul juridic este relativ simplu, procedurile întemeiate pe neutilizare se numără adesea printre cele mai complexe din punct de vedere probator. Titularul trebuie să demonstreze nu doar că marca a fost utilizată, ci și că utilizarea a fost efectivă și conformă cu funcția esențială a mărcii, aceea de a indica originea comercială a produselor sau serviciilor.

În practică, multe acțiuni în decădere sunt admise nu pentru că marca nu a fost utilizată deloc, ci deoarece probele prezentate sunt insuficiente pentru a demonstra natura, amploarea, durata sau relevanța comercială a utilizării. Analiza este întotdeauna contextuală și presupune evaluarea caracteristicilor pieței relevante, a dimensiunii activităților comerciale și a naturii produselor sau serviciilor vizate.

Printre probele utilizate în mod obișnuit se numără facturi, cataloage, materiale publicitare, ambalaje, extrase de pe site-uri web și documente privind vânzările. Totuși, exemple izolate de utilizare sunt rareori suficiente dacă nu demonstrează o exploatare comercială reală a mărcii pe piață.

Pentru companiile multinaționale pot apărea dificultăți suplimentare atunci când documentele relevante sunt dispersate între diferite jurisdicții sau unități de afaceri. Pregătirea și conservarea documentelor justificative reprezintă, prin urmare, un aspect important al gestionării portofoliilor de mărci.

Neutilizarea nu reprezintă singurul temei pentru decăderea din drepturile asupra unei mărci.

Legislația română permite, de asemenea, decăderea atunci când marca a devenit denumirea uzuală în comerț pentru produsele sau serviciile pentru care este înregistrată. Deși asemenea situații sunt relativ rare, ele ilustrează importanța menținerii caracterului distinctiv al semnului pe întreaga durată a exploatării sale comerciale.

În mod similar, decăderea poate fi solicitată atunci când, prin acțiunile sau inacțiunea titularului, marca a devenit susceptibilă să inducă publicul în eroare, în special cu privire la natura, calitatea sau originea geografică a produselor ori serviciilor.

Deși aceste motive sunt invocate mai rar decât neutilizarea, ele reflectă un principiu fundamental al protecției mărcilor: menținerea drepturilor exclusive depinde de capacitatea continuă a semnului de a îndeplini funcțiile pentru care protecția a fost acordată.

Introducerea procedurilor administrative de anulare și decădere nu a eliminat rolul instanțelor judecătorești. Dimpotrivă, a creat un sistem în care căile administrative și judiciare coexistă.

OSIM funcționează în prezent ca un for specializat pentru examinarea validității drepturilor înregistrate, în timp ce instanțele continuă să joace un rol central în litigiile privind contrafacerea, concurența neloială și în soluționarea căilor de atac împotriva deciziilor administrative. De asemenea, OSIM dispune de o Comisie de contestații competentă să examineze deciziile pronunțate în primă instanță în materia mărcilor.

Raportul dintre procedurile administrative și cele judiciare a devenit un element strategic tot mai important. În anumite litigii, o acțiune în anulare sau decădere poate influența în mod decisiv evoluția unei proceduri paralele de contrafacere. În alte situații, existența unei astfel de proceduri poate influența negocierile privind soluționarea amiabilă a litigiului sau discuțiile comerciale dintre părți.

Disponibilitatea mai multor căi procedurale a extins astfel considerabil opțiunile strategice aflate la dispoziția titularilor de drepturi și a persoanelor acuzate de încălcarea acestora.

De la introducerea procedurilor administrative de anulare și decădere, anumite caracteristici ale sistemului românesc au devenit tot mai evidente.

În primul rând, aceste proceduri nu mai reprezintă remedii excepționale. Ele au devenit o componentă obișnuită a strategiilor de protecție și apărare a mărcilor, în special în litigiile care implică drepturi anterioare conflictuale, acuzații de rea-credință sau neutilizarea mărcii.

În al doilea rând, aspectele probatorii se dovedesc adesea decisive. În procedurile de decădere pentru neutilizare, rezultatul depinde frecvent mai puțin de existența utilizării și mai mult de calitatea și coerența probelor prezentate. Titularii care păstrează evidențe complete ale activităților comerciale se află, în mod inevitabil, într-o poziție mai favorabilă pentru apărarea înregistrărilor lor.

În al treilea rând, numărul tot mai mare de decizii administrative emise de OSIM contribuie la dezvoltarea treptată a unei practici mai previzibile și mai sofisticate în materia anulării și decăderii. Deși sistemul nu a generat încă un corp jurisprudențial comparabil cu cel existent la nivelul EUIPO, se observă deja semne clare de consolidare procedurală și substanțială.

Introducerea procedurilor administrative de anulare și decădere a modificat fundamental peisajul mărcilor din România. Ceea ce a fost inițial conceput ca o reformă legislativă destinată implementării cerințelor europene s-a transformat într-o componentă esențială a practicii naționale în materia mărcilor.

Deși aceste proceduri sunt relativ recente, începe să se contureze o practică suficient de coerentă pentru a oferi un grad tot mai mare de predictibilitate. Pentru titularii de drepturi, disponibilitatea unor remedii administrative specializate în fața OSIM a modificat semnificativ cadrul strategic al litigiilor, în special în cauzele privind neutilizarea, reaua-credință și conflictele cu drepturi anterioare.

Pe măsură ce practica administrativă continuă să se dezvolte și apar noi orientări atât din partea autorităților române, cât și a celor europene, procedurile de anulare și decădere sunt susceptibile să joace un rol din ce în ce mai important în administrarea, protecția și apărarea drepturilor asupra mărcilor în România.

30/05/2026

In commercial parlance, the terms “trade mark” and “trade name” are often deployed interchangeably, as if the two were merely alternative descriptors for the same legal construct. In fact, the distinction between them is both longstanding and of considerable practical significance.

While the law accommodates the possibility that a single sign may function simultaneously as both, the rights themselves are founded on different statutory regimes, pursue different policy objectives, and carry markedly different legal consequences.

Read more: https://irimia-ip.ro/ip/trademark_v_tradename/

Trade names identify the business entity, while trademarks protect brand identity and commercial origin under intellectual property law.

27/05/2026

Intellectual property has, in recent years, become one of the most significant drivers of value creation in modern business, moving well beyond its traditional role as a purely legal safeguard.

It is increasingly clear that patents, trade marks, copyrights and associated rights are now routinely treated as core financial assets capable of active monetisation. Well-structured licensing arrangements, strategic assignments, and carefully negotiated cross-licensing deals allow rights holders to unlock liquidity, diversify revenue streams and expand into new markets without the capital intensity typically associated with physical expansion.

At the same time, the financialisation of IP brings its own challenges, particularly in relation to valuation, enforceability and risk allocation, all of which require a sophisticated interplay between legal structuring and commercial judgement.

In practice, successful monetisation depends not only on the strength of the underlying rights, but also on the clarity of contractual frameworks and the ability to anticipate how those rights will perform across different jurisdictions and market conditions.

25/05/2026

𝗣𝗿𝗼𝘁𝗲𝗰𝘁𝗶𝗮 𝗱𝗲𝘀𝗲𝗻𝗲𝗹𝗼𝗿 𝘀𝗶 𝗺𝗼𝗱𝗲𝗹𝗲𝗹𝗼𝗿 𝗶𝗻𝗱𝘂𝘀𝘁𝗿𝗶𝗮𝗹𝗲 𝗶𝗻 𝗨𝗻𝗶𝘂𝗻𝗲𝗮 𝗘𝘂𝗿𝗼𝗽𝗲𝗮𝗻𝗮 (𝗘𝗨𝗜𝗣𝗢)

Protecția desenelor și modelelor industriale în Uniunea Europeană a devenit, în mod progresiv, un element central al practicii de proprietate intelectuală, în special în acele sectoare în care valoarea economică a produsului este determinată în mod semnificativ de aspectul său exterior. În asemenea contexte, desenul sau modelul industrial nu mai reprezintă un element accesoriu de design, ci un vector autonom de diferențiere comercială, integrat în mod direct în strategiile de lansare, poziționare și protecție a produselor pe piață.

Regimul unional administrat de Oficiul Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO) oferă un drept unitar de protecție, opozabil în toate statele membre, pe baza unei singure cereri de înregistrare. Importanța practică a acestui sistem nu derivă exclusiv din extinderea sa teritorială, ci din modul în care acesta permite integrarea protecției juridice în ciclurile comerciale ale produselor, cu un grad ridicat de eficiență procedurală și predictibilitate administrativă.

În sensul dreptului Uniunii Europene, desenul sau modelul industrial este definit prin raportare la aspectul exterior al unui produs sau al unei părți a acestuia, rezultat din caracteristici precum liniile, contururile, forma, textura, materialele sau ornamentația. Protecția este, în mod esențial, una de natură vizuală, fiind exclusă, în principiu, protejarea elementelor pur tehnice sau funcționale, în măsura în care acestea nu sunt inseparabil legate de aspectul exterior.

Distincția dintre funcțional și estetic nu este întotdeauna ușor de realizat în practică. În numeroase industrii, în special în domeniul produselor tehnologice sau industriale, constrângerile funcționale influențează în mod direct forma finală a produsului, ceea ce face ca analiza juridică să depindă în mod semnificativ de gradul de libertate de creație disponibil designerului în sectorul relevant.

Pentru a beneficia de protecție, un desen sau model trebuie să îndeplinească cumulativ două condiții esențiale: noutatea și caracterul individual. Noutatea presupune absența unei divulgări identice anterioare, în timp ce caracterul individual este apreciat prin raportare la impresia globală pe care desenul o produce asupra utilizatorului avizat, comparativ cu desenele sau modelele anterioare.

Noțiunea de utilizator avizat ocupă o poziție intermediară în arhitectura conceptuală a dreptului desenelor și modelelor. Acesta nu este nici consumatorul mediu, nici specialistul tehnic, ci o figură juridică presupusă a avea o anumită familiaritate cu sectorul relevant și cu fondul existent de creații, fiind capabilă să distingă diferențe de natură vizuală într-un mod mai rafinat decât publicul larg.

Practica de înregistrare în fața EUIPO este, în esență, orientată către verificarea condițiilor de formă, fără o examinare substanțială ex ante a îndeplinirii cerințelor de fond privind noutatea sau caracterul individual. Cererile sunt analizate din perspectiva conformității cu cerințele procedurale, precum prezentarea reprezentărilor desenului, identificarea produsului și îndeplinirea condițiilor administrative de depunere.

Această opțiune legislativă reflectă un model de reglementare în care acordarea dreptului este separată de evaluarea sa substanțială inițială. Controlul de fond este, în mod obișnuit, amânat pentru faza contencioasă, fie în cadrul procedurilor de anulare în fața EUIPO, fie în cadrul litigiilor în fața instanțelor naționale competente.

Din această perspectivă, validitatea unui desen sau model înregistrat nu este consacrată în mod definitiv prin simpla acordare a înregistrării, ci rămâne supusă unei posibile reevaluări ulterioare, în funcție de contextul juridic concret.

Dreptul Uniunii Europene consacră un sistem dual de protecție, respectiv protecția prin desen sau model înregistrat și protecția prin desen sau model neînregistrat.

Desenul sau modelul înregistrat conferă titularului un drept exclusiv pe o perioadă inițială de cinci ani, cu posibilitatea reînnoirii succesive până la un maximum de douăzeci și cinci de ani. Acest tip de protecție prezintă un grad ridicat de securitate juridică și este, în practică, instrumentul principal utilizat în tranzacții comerciale, licențieri și strategii de protecție a portofoliilor de proprietate intelectuală.

Desenul sau modelul neînregistrat ia naștere automat prin divulgarea în cadrul Uniunii Europene și este protejat pentru o perioadă limitată de trei ani. Protecția sa este, însă, restrânsă la ipotezele de copiere, ceea ce implică un standard probator mai ridicat în litigii, în special în ceea ce privește dovada actului de reproducere.

Evoluțiile recente ale cadrului normativ au condus la o extindere progresivă a sferei de aplicare a protecției desenelor și modelelor industriale, în special prin adaptarea acestora la realitățile mediului digital. Interfețele grafice, elementele animate, tranzițiile vizuale și alte componente dinamice sunt din ce în ce mai frecvent integrate în sfera protecției, în măsura în care îndeplinesc cerințele legale aplicabile.

Această evoluție reflectă transformarea naturii produselor comerciale, în care interacțiunea utilizatorului este din ce în ce mai frecvent mediată prin elemente vizuale non-statice. În acest context, protecția desenelor și modelelor nu mai este limitată la obiecte fizice, ci se extinde asupra unor structuri vizuale integrate în medii digitale complexe.

Protecția conferită de un desen sau model înregistrat este opozabilă pe întreg teritoriul Uniunii Europene și poate fi valorificată în fața instanțelor specializate desemnate de statele membre. Analiza încălcării se realizează prin raportare la impresia globală produsă asupra utilizatorului avizat, ceea ce presupune o evaluare contextuală și preponderent vizuală.

Instanțele iau în considerare, în mod obișnuit, gradul de libertate al designerului, densitatea fondului anterior relevant și constrângerile funcționale ale produsului. Aceste elemente nu constituie criterii autonome, ci factori de contextualizare a testului principal de impresie globală.

Remediile disponibile includ măsuri de încetare a încălcării, confiscarea și distrugerea produselor contrafăcute, despăgubiri și alte măsuri accesorii. În practică, măsurile provizorii joacă un rol important în sectoarele caracterizate prin cicluri scurte de viață ale produselor, unde întârzierea executării poate diminua substanțial valoarea economică a dreptului.

Protecția desenelor și modelelor industriale nu funcționează în izolare, ci se integrează, în mod frecvent, în portofolii complexe de drepturi de proprietate intelectuală, alături de mărci, drepturi de autor și, după caz, brevete de invenție.

Suprapunerea dintre dreptul desenelor și modelelelor și dreptul de autor este deosebit de relevantă în cazul operelor aplicate și al creațiilor digitale, unde același obiect poate beneficia, în anumite condiții, de protecție cumulativă. De asemenea, protecția ca marcă poate deveni relevantă în situațiile în care forma sau ambalajul dobândesc caracter distinctiv prin utilizare.

Regimul desenelor și modelelor industriale al Uniunii Europene, administrat de EUIPO, reprezintă un mecanism juridic cu funcție duală: pe de o parte, conferă un drept exclusiv de natură patrimonială, iar pe de altă parte, structurează în mod direct modul în care produsele sunt concepute, lansate și protejate pe piață.

Importanța sa nu rezidă exclusiv în cadrul normativ aplicabil, ci în integrarea sa în logica economică a pieței interne, unde protecția juridică a aspectului exterior al produselor devine un element esențial al concurenței comerciale și al strategiei de poziționare pe termen lung.

Pentru mai multe informații accesați linkul următor: https://irimia-ip.ro/ip/euipo-design/

EU industrial design rights under the EUIPO system. Legal protection, enforcement practice and market exclusivity.