05/09/2024
"BARBATUL CARE M-A INVATAT SĂ MĂ IUBESC ❤️
Niciodata n-am reusit să-l fac să înțeleagă cât de mult mă răneau actiunile lui.
Rugaminti, strigate, reprosuri; nimic nu funcționa.
N-am știut să pun limite, nici să ies la timp, din acea relație care-mi frângea inima.
Fără să-mi ceara, in fiecare zi ii dădeam o nouă oportunitate. El insa, nu realiza.
Îmi ignora cuvintele așa cm ignori o plantă, fără să-i pese că fără apă nu va putea trai.
In tot acest timp eu gândeam: "va înțelege într-o zi".
El era rațiunea fericirii mele și asta era exact ceea ce mă stingea.
A renunța la viața alaturi de el, pentru mine înseamna să rup viitorul după care tânjeam.
De-asta am rămas, de-asta am tot încercat, de-asta mi-am refuzat să zbor.
Eu îl iubeam!
Îl iubeam în stupida mea credință umana în care a iubi însemna a da totul și a nu primi nimic.
"Ești o exagerată!", îmi ziceam mereu.
Acțiunile lui însă mă răneau atât de mult, că puțin câte puțin, m-au învatat să mă îndepartez și puțin câte puțin m-au învatat să tac:
m-au învatat să-mi înăbuș cuvintele,
m-au învatat să-l tac pe "TE IUBESC!"
Puțin câte puțin, mi-am schimbat atitudinea față de el, sperând că în interiorul lui își va da seama ca mă poate pierde și că într-un gest surprinzător va încerca să mă recucerească.
Speram să reacționeze la strigătele tăcerii mele, care țipa atât de tare că putea rupe orice timpan - înainte ca eu să găsesc în mine curajul și valoarea de a-l părăsi.
Dar, nu. Nimic nu a funcționat: nici strigătele, nici vocile, nici reproșurile, nici lacrimile, nici tăcerile.
Chestiunea de care eu nu reușeam să-mi dau seama, era aceea că problema nu era la el. Problema era la mine.
Nu-mi dădeam seama că eu eram propria mea victimă: victima lipsei mele de iubire față de mine însămi, capcana pe care eu însămi mi-am întins-o mie și în care eu însămi am picat.
Da, da. Eram victima lipsei mele de iubire față de mine, dar îl culpabilizam pe el, când, în realitate, el era doar complicele perfect pentru a co-crea ceea ce eu aveam întipărit în subconștient.
Am strigat în mii de versuri și am plâns în mii de cântece.
Până într-o dimineață răcoroasă, când sătulă de atâta plâns, m-am trezit renovată...
și, am găsit în sfârșit, curajul, valoarea și forța să-l părăsesc.
Atunci am putut să respir ușurată
Gata!, nu mai aveam nevoie de sprijinul lui, nici să se schimbe, nici să aibă considerație sau respect față de mine, nici să-mi vadă sau să-mi înțeleagă lacrimile.
Pierdusem teama de a-l pierde.
In incercarea mea de a-l schimba pe el, reușisem să mă găsesc pe mine însami.
Paradoxal, acela a fost momentul în care el m-a privit și m-a vazut, cu adevărat. A citit în ochii mei hotărârea și a simțit că mă pierde. A încercat atunci să facă orice ca eu să nu plec.
Era prea târziu însă.
Mă învățase să mă iubesc și era imposibil să mă mai rețină.
Uneori, ca oameni, eșuăm: misoginism, ego, prepotență, superioritate...și în final, în compania acestora rămânem...
Ai grijă de ceea ce ai. Nu stinge steaua care strălucește pentru tine, fiindcă vei ajunge să tânjești după lumina ei."
Text preluat
Sursa: Astra Liz & Samanta Stelara
Daniel Constantin Găucan🤍
