17/06/2026
Fii editorul propriei vieți
Nu știu cm sunt alții, dar eu, uneori, când ajung acasă seara, după câteva săptămâni pline și aglomerate, simt că mai am doar resturi din mine. Resturi pe care încerc să le țin cu grijă laolaltă, ca să nu se împrăștie, asemenea unor piese de puzzle.
Mă gândesc adesea la cei care au și familie și ajung acasă după o zi care pare să le fi luat aproape tot: atenția, energia, răbdarea. Ce mai rămâne pentru partener? Pentru copil? Cum reușesc să se țină în echilibru? Atunci îmi dau seama că poate mă alint puțin: dacă eu simt că duc deja un platou plin, cei care au și familie duc mult mai mult, și cu mize mult mai mari. E un fel de duș rece imaginar, care mă ține departe de ispita numită valea plângerii.
Trăim într-o lume construită pe ideea de adăugare. Adăugăm responsabilități, activități, aplicații, obiceiuri, obiective. La fel ca atunci când eram mici și mergeam într-o vizită – voiam să punem pe farfurie cât mai multe dintre bunătățile de pe bufetul din sufragerie, să gustăm din tot câte puțin. Acum, în loc de farfurie, îndesăm tot ce putem în zilele noastre și în mediul de lucru.
Iar când ceva nu merge, instinctul nu este să scoatem, ci să mai punem ceva peste: un curs de work-life balance, o aplicație de meditație, un plan mai bun de somn, o metodă nouă de organizare. Dar rareori ne întrebăm dacă problema nu este, de fapt, excesul în sine.
Acest „addition bias” ne face să credem că mai mult înseamnă mai bine. În realitate, mai mult înseamnă adesea mai fragmentat, mai obositor, mai puțin limpede. Nu doar la muncă, ci și în viața personală. Până și vacanțele au devenit proiecte: trebuie să vedem cât mai multe, să bifăm, să fim activi. Iar la final ajungem să avem nevoie de o vacanță după vacanță.
Poate de aceea citatul lui Peter Drucker rămâne atât de actual: „Jumătate din liderii pe care ii întâlnesc nu trebuie sa învețe ce sa facă. Ei au nevoie sa învețe ce anume sa nu mai facă. Aici este, de fapt, miza. Nu doar să știi ce să construiești, ci și ce să oprești. Nu doar să adaugi, ci să alegi.
Un lider bun ar trebui să fie, în esență, un editor-șef al muncii oamenilor din echipa sa. Ce face un editor-șef? Nu lasă totul să rămână acolo. Scoate balastul, taie ce nu aduce valoare, reorganizează, clarifică. Face ca întregul să fie coerent, inteligibil și util.
Aplicat în muncă, asta înseamnă să ai curajul să elimini ceea ce nu contează: activități inutile, procese greoaie, ședințe care nu schimbă nimic, cerințe care doar consumă energie. Simplificarea nu este un gest de comoditate, ci unul de leadership. Înseamnă să protejezi atenția oamenilor tăi și să le dai spațiu pentru munca ce contează cu adevărat.
Poate că adevărata performanță nu vine din a face mai mult, ci din a scoate ce încurcă. Iar uneori, cel mai bun lucru pe care îl poate face un lider este să oprească zgomotul, pentru ca echipa să poată respira și lucra cu sens.
De aceea, vă propun un exercițiu pe care noi, la Interact, îl folosim în unele workshopuri: semaforul — roșu, galben, verde. Ce din ceea ce faceți vreți să opriți, să nu mai faceți, să scoateți din listă? Ce vreți să continuați? Și ce vreți să începeți?
Fără prea multă emoție, mai degrabă ca un medic care se uită la o radiografie și decide un plan cu obiectivitate și luciditate.
Georgeta Dendrino
