19/03/2026
La 20 de kilometri de București, pe malul unui lac de poveste, funcționa în anii '70 cel mai mare studio de film din sud-estul Europei - de aici au ieșit peste 500 de filme, de la Mihai Viteazul la Pădurea Spânzuraților.
Totul a început cu o fată care visa la Hollywood. Lica Gheorghiu, fiica liderului comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej, era actriță și pasionată de cinematografie. Se spune că ea l-a convins pe tatăl ei să construiască un centru de producție cinematografică care să rivalizeze cu studiourile din Franța sau Italia. Gheorghiu-Dej a dat ordinul, iar doctorul Petru Groza a coordonat execuția.
Arhitectul Nicolae Lupu a primit la dispoziție 50 de hectare de teren în localitatea Buftea, pe malul lacului. Construcția a început în jurul anului 1950. În 1955 au fost inaugurate primele platouri. În 1959, ansamblul era complet: cinci platouri interioare insonorizate, un platou specializat pentru trucaje echipat cu tunel pentru filmări prin transparență și bazin pentru filmări subacvatice, studio de sunet cu săli de montaj și post-sincron, auditoriu pentru înregistrarea muzicii, laborator de developare. Cetatea cinematografică era gata.
Dar colosul de la Buftea a măcinat în gol în primii ani. Platourile rămâneau pustii cu lunile. În 1958 și 1959 producția anuală era de doar 4 lungmetraje, deși studiourile fuseseră proiectate pentru 12. Critica din interior era acidă. Dar lucrurile aveau să se schimbe.
Doar cei care au trăit acele vremuri pot înțelege cu adevărat ce însemna să intri pe porțile studiourilor Buftea în anii '70, când platourile funcționau non-stop și din decoruri colosale se nășteau lumi întregi. Era ca și cm ai fi pășit într-un univers paralel, unde strada unei cetăți medievale se termina într-un decor de salon parizian.
În 1957, primul semn de glorie: Ion Popescu-Gopo câștiga Palme d'Or pentru scurtmetraj la Cannes cu Scurtă Istorie. În 1965, Liviu Ciulei lua premiul pentru cel mai bun regizor la Cannes cu Pădurea Spânzuraților. În 1966, Mircea Mureșan câștiga premiul pentru debut tot la Cannes cu Răscoala. România comunistă avea filme premiate la cel mai prestigios festival din lume.
Producția a crescut constant. De la 4 filme în 1958 la 11 în 1964, 16 în 1965, 25 în primii ani '70 și apogeul absolut în 1980, când s-au produs 32 de filme într-un singur an. În total, între anii '60 și '90, de la Buftea au ieșit peste 500 de lungmetraje și aproape toate coproducțiile românești.
În 1966, pentru filmul Serbările Galante în regia lui René Clair, s-a creat un decor complex care a făcut apoi istorie. A fost folosit și modificat pentru Dacii, Haiducii, Bătălia pentru Roma și legendarul Mihai Viteazul al lui Sergiu Nicolaescu. Un singur decor, mai multe lumi, mai multe epoci.
La Buftea au debutat regizori care au marcat cinematografia românească: Iulian Mihu și Manole Marcus în 1959, Dan Pița și Mircea Veroiu în 1972, Mircea Daneliuc în 1975. Aici s-au filmat comedii pe care generații întregi le știu pe de rost și drame care au făcut istoria filmului european.
Te-ai întrebat vreodată cm reușea o țară comunistă mică să producă filme care câștigau premii la Cannes? Paradoxal, statul care cenzura ideologic asigura și finanțarea. Companiile de producție și distribuție erau de stat, ceea ce însemna bugete sigure și continuitate. Dar prețul era controlul ideologic care limita tot mai mult libertatea de creație, mai ales începând cu anii '80.
După Revoluția din 1989, dezastrul. Sălile de cinema s-au închis, producția a scăzut dramatic, studiourile au intrat în haos administrativ. O parte din spații au fost abandonate. Colosul de la Buftea părea că moare.
Dar în anii 2000, renașterea. Franco Zeffirelli, celebrul regizor al capodoperei Iisus din Nazaret, a venit la Buftea. Special pentru el s-a construit Casa Z, cu decoruri interioare care reproduceau în cele mai mici detalii lumea filmului. A urmat Costa-Gavras cu filmul Amen. Apoi Modigliani, The Cave, Joyeux Noël. Pe platourile de la Buftea au filmat Donald Sutherland, Monica Bellucci, Andy Garcia, Josh Hartnett, Jean-Claude Van Damme și Demi Moore.
Pentru filmul Modigliani din 2004 s-a construit Strada Franceză, un decor care reproducea un bulevard din Parisul anului 1920. Mai târziu, aceeași stradă a fost transformată în stil londonez din secolul al XVIII-lea pentru producția Sweeney Todd. Un sat western a fost ridicat pentru filmul The Timber. Fiecare producție lăsa în urmă un fragment din altă lume.
Astăzi, studiourile dispun de 19 platouri sonore, 4 bazine pentru filmări subacvatice, ateliere de decoruri, costume și recuzită, departamente de efecte speciale și post-producție. Sunt cele mai mari studiouri de film din Europa de Est, cu o tradiție de peste 70 de ani. Tururile pentru public au fost deschise, iar vizitatorii pot descoperi culisele unei industrii care a creat eroi, a rescris istoria și a făcut lumea să viseze.
Astăzi, când mergem la cinema să vedem ultimul film românesc premiat la un festival internațional, e greu de imaginat că totul a început cu visul unei fete care voia să facă filme și cu un tată dictator care i-a construit un Hollywood pe malul unui lac la 20 de kilometri de București.
