26/09/2026
30 de ani de parașutism în România.🪂🇷🇴
“Convorbire cu ing. ȘTEFAN ȘOVERT, veteran al parașutismului românesc
Se împlinesc 30 de ani de cînd în aviația românească a apărut o nouă disciplină, senzațională și de mare viitor — parașutismul. După un lung șir de catastrofe aeriene, în care și-au pierdut viața numeroși pasionați ai zborului deoarece erau lipsiți de un mijloc de salvare sigur și o pregătire specială în acest sens, forurile aviatice au hotărît organizarea primei unități școlare de parașutism din țara noastră: 26 decembrie 1937. Comandant adjunct al acestei școli era tînărul sublocotenent Ștefan Șovert, absolvent al școlii de tehnicieni de aviație de la Cotroceni. Astăzi, sublocotenentul de atunci este inginer la o întreprindere bucureșteană, un om în vîrstă, cu o statură robustă, de atlet, urmare a îndelungatei sale activități sportive.
Activînd în domeniul parașutismului aproape 30 de ani, ing. Ștefan Șovert a contribuit în mare măsură la organizarea și dezvoltarea acestuia. L-am invitat la o discuție legată de acest domeniu.
— Despre începuturile parașutismului românesc, ne spune Ștefan Șovert, tînăra generație are puține cunoștințe, de aceea socotesc că nu sînt lipsite de interes cîteva informații: întîile salturi cu parașuta la noi s-au executat în timpul primului război mondial, pe frontul din Moldova. Pentru a-și salva viața din nacelele unor baloane captive avariate, cîțiva observatori aerieni au sărit cu parașuta. S-au salvat astfel sublocotenenții Constantin Mihăilescu și Scarlat Rădulescu — primii noștri parașutiști. De notat că o parașută cîntărea pe atunci… 60 de kilograme!
Scarlat Rădulescu a participat mai tîrziu ca delegat la primul Congres internațional al parașutiștilor, la Moscova, unde a primit insigna parașutiștilor sovietici. Primul salt din avion a avut loc în vara anului 1925, la o demonstrație aeriană, cel care l-a efectuat fiind tînărul mecanic de marină Eugen Sziclay, din Arad. În anii care au urmat, salturile cu parașuta aveau să constituie atracția mitingurilor aeriene, alături de acrobațiile cunoscutei escadrile de avioane «Dracii roșii».
— V-am ruga să ne spuneți cîteva nume de sportivi din acea epocă de început a parașutismului.
— Trei sînt — după părerea mea — figurile cele mai reprezentative ale acestui sport, dintre cele două războaie mondiale. Traian Dumitrescu, care a desfășurat o îndelungată activitate, apoi cunoscutul compozitor de muzică ușoară și romanțe Ionel Fernic, as al planorismului, zborului cu motor și parașutismului, și Smaranda Brăescu — o fată modestă, dar de un curaj nemaîntîlnit. Smaranda Brăescu a dus faima parașutismului românesc peste hotare, stabilind la 2 octombrie 1931 recordul mondial feminin de parașutism (sărind de la 6 000 m altitudine), iar la 19 mai 1932 stabilind recordul mondial absolut de înălțime, părăsind avionul la 7 233 m. Saltul a fost efectuat la Sacramento, în California. Parașutismul nu era însă o activitate organizată. Bazele primei școli s-au pus în decembrie 1937.
— Știm că ați contribuit și dv. la organizarea acestei școli. V-am ruga să ne vorbiți despre acest lucru.
— Eram pe atunci tehnician de aviație, adică omul care pregătea avionul pentru zbor, îi revizuia motorul și «tremura» pe sol pentru pilotul plecat în misiune. Răspundeam, prin munca noastră, de cel care lupta cu văzduhul, iar cînd se întîmpla cîte un accident duceam pe umeri și în suflet întreaga greutate a acestei răspunderi. Și accidente se mai întîmplau, din păcate, iar piloții nu se puteau salva pentru că nu erau parașutiști. Iată de ce am făcut numeroase demersuri pentru înființarea unei școli de parașutism și chiar am făcut proiectul unui turn pentru școlarizarea la sol.
În vara lui 1937 două avioane Potez 25 s-au ciocnit deasupra aerodromului Cotroceni și ambii piloți au pierit. Acest eveniment a determinat Ministerul Aerului să hotărască «construirea unui turn de parașutism lîngă Fortul Pantelimon și organizarea unei școli militare de parașutism». În toamnă turnul era gata — după un proiect străin, mai modern decît proiectul meu — iar la 26 decembrie s-a deschis școala.
Turnul de la Pantelimon avea 80 m înălțime și permitea o instruire în trei faze: simulări de salt, salturi ghidate și salturi comandate. Parașutele folosite erau de construcție americană, tip Irvin. Activitatea de aici a constituit de fapt a doua etapă în istoria parașutismului nostru — după salturile sportive de pînă atunci — etapa folosirii parașutei ca mijloc de salvare. Ea s-a desfășurat însă numai doi ani, pentru că în 1939, din cauza unor defecțiuni, turnul s-a dărîmat, iar școala și-a încheiat existența. Parașutiștii formați aici și-au continuat însă activitatea, fie în aviația militară, fie în cea sportivă, în cadrul Asociației ARPA.
— Și cînd și-a reluat activitatea această școală?
— În ce privește organizarea, parașutismul a intrat într-o perioadă neagră, această problemă ieșind din preocupările forurilor aviatice militare și civile. Abia în 1941 s-a reînființat școala, dar de data aceasta pentru formarea de desant aero-purtat. Am fost numit în conducerea acestei școli. Folosind tradițiile ce ni le formasem în domeniul parașutismului, am reușit să pregătim unități de luptă care și-au demonstrat forța chiar din primele lor acțiuni: luptele de la Băneasa și Pipera, din zilele lui August 1944, împotriva unităților hitleriste cotropitoare. Acțiunile parașutiștilor de la Băneasa și Pipera constituie pagini de eroism în istoria armatei noastre și ele sînt, în general, cunoscute de cititori.
Ceea ce aș vrea să subliniez în legătură cu această perioadă este că acum a fost construită prima parașută românească, parașuta «Șovert», brevetată sub nr. 34249/1943 și intrată în fabricație de serie în anul 1951. Ea a constituit baza activității parașutismului sportiv de după război.
— Parașuta «Șovert» a fost folosită mulți ani și, după o statistică a Aeroclubului «Aurel Vlaicu», s-au efectuat cu ea peste 100 000 de salturi. În tot acest timp nu s-a înregistrat nici un accident. S-au petrecut însă multe întîmplări deosebite și am fi bucuroși dacă ne-ați povesti una din ele.
— Da, sînt multe întîmplări legate de parașuta «Șovert», pe care nu le pot uita. Cu ea au făcut primii pași în acest sport întreaga pleiadă de maeștri și maeștri emeriți ai sportului din parașutismul de azi. Întîmplarea de care este vorba însă nu este legată de un parașutist, ci de un… planorist.
Prin anul 1953 am primit o scrisoare pe care o păstrez și azi…
Ing. Șovert caută prin voluminoasele pachete cu corespondență din care scoate un plic simplu, albastru. Îmi întinde o foaie de hîrtie pe care sînt așternute următoarele rînduri:
«Vă mulțumesc din tot sufletul că mi-ați salvat viața. După cm ați auzit, poate, zburam sîmbătă cu planorul la 2 000 m înălțime, cînd am fost prins de un puternic front de furtună. Am încercat să scap, dar n-am mai ajuns, pentru că aripile aparatului, zgîlțîite de nori, s-au rupt. Atunci mi-a venit în minte tot ceea ce mi-ați spus dv. despre tehnica saltului cu parașuta. Vă vedeam parcă în fața ochilor și auzeam comanda: sări! Am largat capota planorului și din picajul amețitor spre pămînt am părăsit cabina și am tras de mînerul parașutei. Nu știu cm am ajuns pe pămînt, dar eram teafăr. Cînd am strîns parașuta, am găsit cusută pe o chingă eticheta: «Parașută tip «Șovert». Vă rog însă să mă iertați că de emoție am pierdut mînerul de declanșare».
Semnează scrisoarea: Mircea Finescu.
— Această scrisoare, ne spune tovarășul Șovert, mi-a dat una din cele mai deosebite satisfacții în cei 30 de ani de parașutism, ca și satisfacțiile pe care mi le dau succesele tot mai mari ce le obțin foștii mei elevi, în pregătirea lor și a viitorilor noștri parașutiști.”
Viorel TONCEANU
Legenda fotografiei de jos: „O subunitate de parașutiști, în primăvara anului 1945.”
Am păstrat grafia epocii, inclusiv forme precum „cînd” și „sînt”.
