𝘐𝘶𝘭𝘪𝘢 𝘋𝘰𝘣𝘳𝘦 - 𝘗𝘳𝘰𝘧𝘦𝘴𝘰𝘳 𝘦𝘥𝘶𝘤𝘢𝘵𝘪𝘦 𝘵𝘪𝘮𝘱𝘶𝘳𝘪𝘦

  • Home
  • Romania
  • Craiova
  • 𝘐𝘶𝘭𝘪𝘢 𝘋𝘰𝘣𝘳𝘦 - 𝘗𝘳𝘰𝘧𝘦𝘴𝘰𝘳 𝘦𝘥𝘶𝘤𝘢𝘵𝘪𝘦 𝘵𝘪𝘮𝘱𝘶𝘳𝘪𝘦

𝘐𝘶𝘭𝘪𝘢 𝘋𝘰𝘣𝘳𝘦 - 𝘗𝘳𝘰𝘧𝘦𝘴𝘰𝘳 𝘦𝘥𝘶𝘤𝘢𝘵𝘪𝘦 𝘵𝘪𝘮𝘱𝘶𝘳𝘪𝘦 𝘗𝘳𝘰𝘧𝘦𝘴𝘰𝘳 𝘱𝘦𝘯𝘵𝘳𝘶 𝘦𝘥𝘶𝘤𝘢𝘵𝘪𝘦 𝘵𝘪𝘮𝘱𝘶𝘳𝘪𝘦
𝘊𝘰𝘯𝘴𝘪𝘭𝘪𝘦𝘳 𝘱𝘢𝘳𝘦𝘯𝘵𝘢𝘭 | 𝘐𝘊𝘍
𝘗𝘦𝘥𝘢𝘨𝘰𝘨𝘪𝘦 𝘱𝘰𝘻𝘪𝘵𝘪𝘷𝘢 | 𝘔𝘢𝘯𝘢𝘨𝘦𝘮𝘦𝘯𝘵 & 𝘊𝘰𝘢𝘤𝘩𝘪𝘯𝘨 𝘦𝘥𝘶𝘤𝘢𝘵𝘪𝘰𝘯𝘢𝘭
𝘔𝘦𝘯𝘵𝘰𝘳𝘢𝘵 𝘪𝘯 𝘦𝘥𝘶𝘤𝘢𝘵𝘪𝘦

27/09/2026

Ori de câte ori am ocazia le spun colegelor aflate la început de carieră că în primul an nu ai tot ce îți trebuie. Te construiești.

Cu acest gând am încheiat și programele metodice din acest an școlar.

Eu am pornit în această călătorie, cm am mai spus și anterior, de la zero.
O sală de grupă, mobilier și cam atât. Nicio clipă nu mi-am pus problema că ar trebui să aștept până când cineva va pregăti totul pentru mine. Eram la început, proaspăt absolventǎ și îmi doream să fac din locul acela un spațiu în care copiii să intre cu încredere. Nu știam câtă muncă presupune, dar aveam bucuria de a mă apuca de ea.

Înainte să intru în sala aceea ca educatoare, intrasem în multe altele ca elevă la Liceul pedagogic. În timpul practicii, mă uitam, desigur, la activități, la materiale, la felul în care era organizată ziua. Dar au rămas cu mine și lucruri pe care nu le găseam scrise în proiectul didactic. Îmi amintesc cât de diferit putea fi simțit un spațiu în funcție de oamenii care îl locuiau. O sală îngrijită și gândită pentru copii îi invita să se apropie, să aleagă un joc, să încerce singuri. Prezența educatoarei îi ajuta să capete curajul de a face toate acestea.

Observam educatoare care știau unde sunt materialele, dar știau și unde se află fiecare copil cu gândul în dimineața aceea. Îl întâmpinau pe cel care avea nevoie de câteva minute în plus, îi făceau loc celui care voia să povestească, schimbau ritmul când simțeau că grupa obosise. Mi se părea frumos felul în care ordinea din sală și atenția față de copii lucrau împreună: obiectele erau așezate astfel încât copiii să le poată folosi, iar adultul era aproape când aveau nevoie de ajutor.

Tot atunci am început să observ relația dintre colege. Mă impresiona când își puteau continua firesc una alteia munca, când își transmiteau o observație despre un copil sau când una găsea o soluție la care cealaltă nu se gândise. Ca elevă practicantă, nu cunoșteam tot ce se întâmpla în spatele acelei colaborări, însă vedeam ce ajungea la copii: o zi care avea continuitate și doi adulți la care puteau veni cu încredere.

Cred că practica mi-a format ochiul pentru aceste lucruri înainte să am experiența necesară pentru a le înțelege pe deplin. Când am preluat, mai târziu, grupa, știam deja că voi avea de construit mai mult decât un decor. Văzusem ce poate face un spațiu pentru autonomia și curiozitatea copiilor și câtă grijă pentru oameni se află în felul în care o educatoare îl pregătește și trăiește, zi de zi, alături de ei.

Privind în urmă, îmi dau seama că venisem și cu multe idei de acasă. Aveam niște repere relaționale pe care le interiorizasem înainte să le pot explica: să vorbești cu respect, să fii corect, să îți ții cuvântul, să îți faci partea fără să aștepți să ți se ceară mereu. Aveam și inocența aceea a începutului, o puritate a intenției care mă făcea să cred în oameni și să mă apropii de ei fără prea multe calcule. Experiența avea să îmi aducă discernământ, dar mă bucur că am început cu deschiderea aceea.

Eram două debutante în aceeași grupă. Învățam în timp ce încercam să construim ceva împreună, într-o sală care avea nevoie de multe și în mijlocul unor copii care aveau nevoie, înainte de toate, de noi. Nu am știut din prima cm să facem fiecare lucru. Am căutat, am pregătit materiale, am schimbat idei și am descoperit uneori abia a doua zi că ceea ce plănuiserăm nu li se potrivea copiilor. Așa am început să înțelegem grupa: fiind atente la ce se întâmpla în ea și vorbind una cu cealaltă despre ceea ce vedeam.

Relația dintre noi s-a construit în același ritm. A fost nevoie să aflăm cm gândește fiecare, ce o neliniștește, ce îi iese firesc și unde are nevoie de sprijin. Să ne spunem lucrurile la timp, inclusiv pe cele incomode. Să putem avea păreri diferite fără să le trăim ca pe o respingere. Asertivitatea nu venea ușor la vârsta aceea; nici astăzi nu cred că vine ușor doar pentru că ai acumulat experiență. Cere să îți cunoști reacțiile, să poți asculta și să spui limpede ce ai de spus, fără să rănești.

Mă gândesc des la acest lucru când aud poveștile colegelor aflate la început de drum. Unele își doresc, firesc, materiale, modele de activități, documente și răspunsuri care să le dea puțină siguranță. Le înțeleg.
Când ai multe de făcut și te temi să nu greșești, un lucru deja pregătit poate fi o gură de aer. Dar întâlnesc și așteptarea ca aproape totul să fie primit de-a gata, de la ce pui într-un dosar până la ce faci într-o situație dificilă cu un copil. În spatele acestei așteptări pot fi oboseală, nesiguranță, lipsa unui sprijin real sau teama de a fi judecată.
Tocmai de aceea cred că merită să privim dincolo de ea, cu atenție, și să vorbim despre ce se pierde atunci când nu mai avem răgaz să căutăm singure, să încercăm și să înțelegem de ce alegem un anumit lucru.

Un material te poate ajuta să începi. Relația cu grupa îți va arăta ce ai de păstrat din el și ce trebuie schimbat. La fel, poți primi sfaturi despre colaborare, dar relația cu colega ta are nevoie de timp petrecut împreună, de conversații și de disponibilitatea de a te uita și la propria contribuție. Când apare o tensiune, e ușor să rămâi doar la întrebarea „De ce se poartă așa cu mine?”. Uneori ajută să te întrebi și ce a înțeles ea din gestul tău, ce nu ați discutat încă sau ce așteptare a rămas nerostită între voi. Alteori, răspunsul este că ai nevoie să pui o limită clară. Nici apropierea, nici corectitudinea nu cer să accepți orice.

Sunt lucruri pentru care pregătirea profesională ne oferă prea puțin spațiu. Învățăm să proiectăm activități și să organizăm mediul educațional, dar ajungem în grupă fără să fi exersat suficient cm se poartă o conversație grea cu o colegă, cm se împarte echitabil munca sau cm se repară o relație după o neînțelegere. Venim fiecare cu ce am văzut în familie, în școală, în alte colective. Unele repere ne ajută, altele au nevoie să fie revăzute. Poate că de aceea doi oameni bine intenționați pot ajunge să se rănească lucrând împreună: fiecare crede că ceea ce pentru ea este firesc va fi înțeles la fel și de cealaltă.

Într-o grupă, copiii întâlnesc zilnic și relația dintre adulții lor. Văd dacă ne putem cere ajutorul, dacă ne vorbim cu grijă când suntem obosite, dacă una poate continua ceea ce a început cealaltă. Simt și tensiunile pe care credem că le-am ascuns. Pentru ei contează ca adulții să își poată îndeplini responsabilitățile împreună, chiar și în zilele în care au perspective diferite.

Și acum îmi amintesc cǎ sala aceea s-a umplut treptat. Au apărut materiale, jocuri și toate lucrurile pe care la început nu le aveam. Eu am rămas însă cu amintirea muncii din spatele lor și cu recunoștința că am avut alături o colegă cu care am putut învăța. Ne-am format profesional în timp ce învățam să avem grijă de copiii din grupa noastră și de felul în care lucram una cu cealaltă. O parte importantă din educatoarea care sunt astăzi a crescut acolo, între elanul debutului și responsabilitatea pe care am început, încet, să o înțeleg.

Când pornești astfel, zic eu că nu ai cm să uiți de unde ai plecat.
Anii îți aduc experiență și mai mult discernământ.

26/09/2026

Din prima mea generație, șapte adolescente sunt astăzi eleve ale Colegiului Pedagogic. Peste trei ani, probabil chiar în această perioadă a anului, unele dintre ele se vor afla în primul lor an de activitate în educația timpurie sau în învățământul primar.

La ultima noastră întâlnire, ne-au întrebat pe mine și pe colega mea despre posturi, despre titularizare, despre ce se întâmplă după terminarea liceului, despre ce ar trebui să știe, ce ar trebui să facă, cm ar fi bine să se pregătească. Întrebări foarte concrete pentru niște adolescente care, teoretic, mai au câțiva ani până când toate acestea vor deveni realitatea lor.

Și, de atunci, mă tot gândesc la ele.

Poate și pentru că este straniu și emoționant în același timp să privești niște copii pe care i-ai cunoscut atât de mici și să îi auzi vorbind despre profesia ta. Eu eram deja educatoare atunci când ele abia învățau cm arată lumea din afara familiei. Le-am cunoscut cu ghiozdănele lor mici, cu emoțiile despărțirii, cu întrebările copilăriei, iar astăzi discutăm despre carieră, despre posturi, despre examene și despre ce înseamnă, de fapt, să fii profesor.

Este unul dintre acele momente în care timpul capătă o altă măsură.

Dar, dincolo de emoția personală, întâlnirea cu ele m-a făcut să mă gândesc foarte serios la generațiile care vin după noi.

Mi-aș dori ca în următorii ani să nu învețe doar să scrie proiecte didactice impecabile, să cunoască etapele unei activități sau să răspundă corect la cerințele unei evaluări. Toate acestea sunt importante. Dar profesia aceasta va cere de la ele mult mai mult decât ceea ce poate fi așezat într-un caiet de practică pedagogică.

Vor avea nevoie să învețe să observe copilul dincolo de comportamentul lui. Să înțeleagă că în spatele unui „nu vreau”, al unei crize, al unui copil care se retrage sau al unuia care provoacă permanent poate exista o nevoie pe care adultul trebuie mai întâi să o descifreze. Vor avea nevoie să știe că relația precedă, de multe ori, învățarea și că un copil nu are nevoie doar de un profesor bine pregătit metodic, ci de un adult suficient de echilibrat încât să îi poată oferi siguranță.

Vor descoperi că nu este suficient să iubești copiii pentru a putea lucra bine cu ei.
Ai nevoie de răbdare, dar și de limite. De empatie, dar și de fermitate. De sensibilitate, fără să te pierzi în emoțiile celuilalt. De capacitatea de a te întreba, înainte de a spune că un copil este „dificil”: *Ce se întâmplă cu el?* Și, uneori, înainte de a încerca să schimbi copilul, de disponibilitatea de a te întreba: *Ce se întâmplă cu mine în relația cu acest copil?*

Asta nu se învață într-o singură lecție de pedagogie.
Se construiește în timp, prin practică, reflecție, greșeli, oameni buni întâlniți la momentul potrivit și, poate cel mai mult, prin disponibilitatea de a rămâne mereu în formare.

Vor avea nevoie să învețe și lucruri despre care se vorbește mult mai puțin în școală.

Cum să lucreze cu un alt adult în aceeași grupă fără să transforme diferențele în lupte pentru putere. Cum să primească un feed-back fără să îl trăiască drept atac. Cum să spună „am greșit”. Cum să ceară ajutor. Cum să își susțină punctul de vedere fără agresivitate. Cum să nu participe la bârfă doar pentru a aparține unui colectiv. Cum să își păstreze valorile chiar și atunci când mediul le împinge spre compromis.

Vor avea nevoie să înțeleagă că, într-o grădiniță sau într-o școală, copiii nu învață numai din ceea ce le predăm. Învață uitându-se la noi. La felul în care vorbim unii cu ceilalți, la felul în care gestionăm un conflict, la felul în care ne cerem scuze, la felul în care vorbim despre colegul care nu este în încăpere.
Noi suntem, fără să ne dăm seama, curriculum relațional viu.

Și vor mai avea nevoie de ceva ce consider esențial: să nu lase sistemul să le definească valoarea profesională.
Pentru că vor exista probabil ani cu puține posturi, examene, supliniri, schimbări legislative, norme, documente, birocrație, poate nedreptăți și foarte multă incertitudine. Este firesc că se gândesc deja la toate acestea. De fapt, faptul că pun asemenea întrebări îmi arată că privesc cu seriozitate drumul pe care l-au ales.

Dar mi-aș dori ca preocuparea pentru „Oare voi avea post?” să nu acopere întrebarea mult mai profundă: “Ce fel de profesor vreau să devin?”
Pentru că postul îți oferă un loc într-o instituție. Formarea ta interioară îți construiește locul în viața copiilor.

Mi-aș dori să profite de acești ani nu doar pentru acumularea de informații, ci pentru a observa. Să intre la practică și să privească dincolo de activitatea demonstrativă: cm este primit copilul dimineața, cm îi vorbește adultul când greșește, cm este gestionat un refuz, cm se așază limitele, cm sunt priviți copiii care nu se conformează repede, ce atmosferă există în încăpere, câtă libertate au copiii să fie copii.

Să caute modele, dar să nu copieze oameni.

Să ia de la fiecare ceea ce este valoros și, încet, să își construiască propria identitate profesională. Pentru că una dintre capcanele începutului este să crezi că trebuie să semeni cu profesorul pe care îl admiri. Nu. Un profesor bun nu este copia altui profesor bun. Este un om care a reușit să își așeze cunoașterea, valorile, personalitatea și experiența într-un mod coerent în relația cu copiii.

Și mai sper ceva pentru generația lor. Să nu intre în profesie deja obosite de ea.

Să nu le transmitem noi, adulții, numai fricile noastre, frustrările sistemului și toate lucrurile care nu funcționează. Au nevoie să cunoască realitatea, desigur. Ar fi nedrept să o cosmetizăm. Dar au nevoie să știe și de ce merită să rămâi.

Pentru că există ceva ce niciun tabel cu posturi disponibile nu poate măsura: momentul în care un copil începe să aibă încredere în tine. Privirea unui copil care a înțeles că lângă tine este în siguranță. Bucuria unei reușite pentru care poate ai muncit luni. Familia care îți spune, după ani, că își amintește de tine. Copilul care se întoarce adolescent și încă te recunoaște drept un om important din începuturile lui.

Poate că tocmai ele sunt una dintre dovezile cele mai frumoase pentru mine.
Pentru că, după atâția ani, ne-am întâlnit din nou nu doar ca foste educatoare și foste preșcolare, ci aproape la începutul unei alte relații: aceea dintre două generații de profesori.

Noi avem deja în spate ani de copii, părinți, începuturi de septembrie, încercări, greșeli, reușite și lecții pe care nicio carte nu ni le-ar fi putut preda în întregime. Ele sunt încă înaintea tuturor acestor experiențe.
Și poate că una dintre responsabilitățile generației noastre este tocmai aceasta: să nu le dăm totul de-a gata, dar nici să le lăsăm să pornească singure de la zero.

Să le spunem adevărul despre profesie fără să le luăm speranța. Să le vorbim despre dificultăți fără să le transmitem cinismul nostru. Să le oferim repere fără să le cerem să devină ca noi. Să le lăsăm să întrebe. Să le arătăm și ce am făcut bine, și ce am fi făcut diferit dacă am lua-o de la început.

Pentru că mentoratul adevărat, cred eu, nu înseamnă să îi spui celui care vine după tine pe unde să meargă.
Înseamnă să îl ajuți să își construiască propria busolă.
Iar când mă gândesc că, peste numai trei ani, aceste fete pe care le-am cunoscut copii ar putea deschide pentru prima dată ușa propriei grupe sau clase, îmi dau seama cât de repede se schimbă rolurile.

Și cât de frumos se închide, de fapt, cercul.
Copiii pe care cândva i-am ținut noi de mână vor fi, poate, adulții care vor ține de mână alți copii în primele lor zile de grădiniță sau de școală.

Iar dintre toate lucrurile pe care le-aș putea spune despre viitorul educației, acesta îmi dă poate cel mai mult de gândit: felul în care îi formăm astăzi pe cei care vor avea grijă mâine de începuturile altor copii este, în sine, o formă de educație timpurie care se transmite mai departe.

25/09/2026

Ce mi-ar fi plăcut să știu în primul meu an de activitate?

Dacă aș putea să mă întorc la mine, cea de 19 ani, aflată în primul an ca educatoare, nu i-aș vorbi mai întâi despre proiectări, activități sau despre toate lucrurile pe care simțea că trebuie să le știe și să le facă impecabil. M-aș așeza lângă ea și i-aș spune un lucru simplu, pe care atunci nu l-ar fi putut înțelege pe deplin: creșterea ta interioară este la fel de importantă precum misiunea de a-i ajuta pe copii să crească.

I-aș spune că nu trebuie să știe totul de la început. Că nu fiecare zi va confirma că se află pe drumul potrivit și că vor exista momente în care se va întreba dacă este suficient de pregătită, suficient de răbdătoare, suficient de bună. Dar îndoiala nu este întotdeauna un semn că nu poți. Uneori este dovada faptului că îți pasă, că îți înțelegi responsabilitatea și că nu vrei să treci superficial prin viețile copiilor care îți sunt încredințați.

Anii m-au învățat că educația este, înainte de orice, o călătorie emoțională. Pentru copii, desigur, dar și pentru adulții care îi însoțesc. Intri în sala de grupă cu ceea ce știi, dar și cu ceea ce ești: cu valorile tale, cu istoria ta, cu vulnerabilitățile, fricile, limitele și felul în care ai învățat tu însăți să primești sau să oferi afecțiune. De aceea, meseria aceasta te pune mereu față în față cu tine. Copiii ating, fără să știe, locuri interioare pe care poate nu le-ai privit niciodată cu adevărat. Îți testează răbdarea, îți oglindesc nevoia de control, te obligă să-ți observi reacțiile și te învață că nu poți construi siguranță în jurul lor fără să cauți, mai întâi, un anumit echilibru în tine.

Ca educatoare, nu ești doar un om care transmite cunoștințe și organizează activități. Ești un model de relaționare, un sprijin emoțional și, pentru multe ore din zi, un reper de siguranță. Copiii învață din ceea ce le spui, dar poate și mai mult din felul în care îi privești atunci când greșesc, din tonul cu care le vorbești când sunt copleșiți, din răbdarea pe care o păstrezi când ei încă nu pot. Învață despre propria lor valoare din felul în care sunt primiți. Învață despre relații urmărind cm pui limite, cm repari o ruptură, cm îți recunoști o greșeală și cm rămâi aproape chiar și atunci când comportamentul lor este greu de dus.

Copiii poate nu își vor aminti toate activitățile, fișele, poeziile sau decorurile pentru care ai muncit atât de mult. Dar corpul și memoria lor emoțională vor păstra felul în care s-au simțit lângă tine. Vor păstra sentimentul că au avut voie să întrebe, să greșească, să nu știe, să plângă și să încerce din nou. Sau, dimpotrivă, sentimentul că trebuiau să se conformeze pentru a fi acceptați. Uneori, ceea ce pentru adult pare un gest mic devine pentru copil o concluzie despre sine. Tocmai de aceea, cuvintele noastre nu sunt niciodată doar cuvinte. Ele pot așeza încredere sau rușine, curaj sau teamă, apartenență sau sentimentul că nu ești suficient.

Mi-ar fi plăcut să știu că nu trebuie să mă grăbesc să corectez tot ceea ce văd. Că, înainte de a interveni asupra unui comportament, este important să mă întreb ce încearcă acel copil să comunice. Un copil care refuză poate avea nevoie de control. Un copil care lovește poate să nu aibă încă alte instrumente pentru a exprima ceea ce simte. Un copil care se retrage poate fi copleșit, nu dezinteresat. Comportamentul este doar partea vizibilă. Sub el există o nevoie, o emoție, o teamă sau o experiență pe care copilul nu o poate încă așeza în cuvinte.

Aș fi vrut să înțeleg mai devreme că observarea este una dintre cele mai profunde forme de grijă. Să observi fără să te grăbești să etichetezi. Să rămâi curios în loc să tragi concluzii. Să încerci să înțelegi înainte de a cere schimbarea. Educația nu înseamnă să modelezi toți copiii după aceeași formă, ci să descoperi cine este fiecare și de ce are nevoie pentru a putea crește fără să se îndepărteze de sine.

Mi-aș mai spune să nu confund niciodată liniștea cu învățarea și conformarea cu educația. Un copil „cuminte” nu este neapărat un copil care se simte bine, după cm un copil curios, energic sau vocal nu este un copil „dificil”. Uneori ne este mai comod ceea ce putem controla, dar misiunea noastră nu este să creștem copii ușor de gestionat, ci oameni care se simt în siguranță să gândească, să întrebe, să simtă și să își exprime nevoile într-un mod sănătos.

I-aș spune versiunii mele de atunci să aibă încredere în joc. Să nu-l privească drept un timp rămas între activitățile „importante”, pentru că jocul este chiar munca profundă a copilăriei. Prin joc, copilul înțelege lumea, experimentează roluri, prelucrează emoții, repară simbolic situații pe care nu le poate explica și își construiește relația cu ceilalți. Atunci când îi oferim timp, spațiu și libertate să se joace, nu renunțăm la educație. Îi respectăm forma cea mai firească.

Mi-ar fi plăcut să știu și că o educatoare are nevoie de o busolă interioară. Vor exista mereu opinii, comparații, sfaturi, presiuni și critici. Vor exista oameni care vor crede că știu mai bine ce ar trebui să faci, deși nu cunosc copiii, contextul sau realitatea din sala ta de grupă. Dacă nu știi ce valori te conduc, riști să te îndepărtezi de tine încercând să răspunzi tuturor așteptărilor.

Busola aceasta se construiește în timp, prin întrebări sincere: "De ce fac ceea ce fac? Ce vreau să simtă copilul în relația cu mine? Ce fel de adult aleg să fiu atunci când lucrurile devin dificile? Ce nu sunt dispusă să sacrific pentru validare, imagine sau rezultate rapide?"
Valorile nu sunt cuvinte frumoase așezate într-un document. Ele se văd în alegerile mărunte, mai ales atunci când nimeni nu te privește.

Aș fi vrut să știu că limitele nu mă fac mai puțin dedicată. Nu trebuie să mă epuizez pentru a demonstra că îmi pasă. Nu trebuie să rezolv totul singură și nici să fiu disponibilă fără măsură pentru a fi considerată o educatoare bună. O misiune nu ar trebui să ceară dispariția omului care o duce. Atunci când nu îți respecți propriile limite, ajungi să oferi din oboseală, frustrare și gol interior. Iar copiii nu au nevoie de perfecțiunea noastră, ci de prezența noastră reală, suficient de echilibrată pentru a rămâne calmă și disponibilă emoțional.

Mi-aș spune să nu transforme fiecare greșeală într-un verdict despre propria valoare. Să reflecteze, să repare și să învețe, dar să nu se pedepsească. Un educator bun nu este cel care nu greșește niciodată, ci acela care rămâne dispus să se privească sincer și să schimbe ceea ce nu mai servește copilului. Autoreflecția nu înseamnă să te judeci permanent, ci să ai curajul de a te întreba ce ai putea face diferit, fără să uiți tot ceea ce faci deja bine.

Aș învăța-o să accepte și ritmul nevăzut al progresului. Unele semințe nu cresc sub ochii noștri. Unele cuvinte spuse astăzi vor căpăta sens mult mai târziu. Uneori vei pleca acasă crezând că nu ai reușit mare lucru, fără să știi că, pentru un copil, ai fost singurul adult care l-a ascultat cu adevărat în acea zi. Nu toate rezultatele se pot măsura și nu toate transformările sunt imediate. Educația cere răbdarea de a investi fără garanția că vei vedea întotdeauna roadele.

După atâția ani, înțeleg că misiunea noastră nu este să construim copilării perfecte. Este să oferim relații suficient de sigure, experiențe cu sens și contexte în care fiecare copil să poată deveni, treptat, el însuși. Să fim acolo fără să-i invadăm drumul. Să-i ghidăm fără să-i anulăm inițiativa. Să punem limite fără să retragem iubirea și să avem așteptări fără să condiționăm valoarea copilului de performanță.

Și, poate cel mai important, i-aș spune că ceea ce face contează chiar și în zilele în care oboseala și îndoielile o copleșesc. Contează fiecare gest de blândețe, fiecare limită pusă cu respect, fiecare încurajare și fiecare privire care îi transmite copilului: "Te văd. Ești important. Ai loc aici." Sunt gesturi care par mici în rutina unei zile, dar care pot deveni repere interioare pentru o viață.

Evoluția unui educator este o combinație de învățare, dezvoltare emoțională, reflecție și multă răbdare cu sine. Nu le putem cere copiilor să aibă curajul de a crește dacă noi ne temem să ne privim propriile locuri care au nevoie de creștere. Nu îi putem învăța autoreglarea fără să ne observăm reacțiile. Nu îi putem învăța respectul dacă ne abandonăm limitele. Nu îi putem ajuta să se accepte dacă noi ne trăim drumul profesional într-o continuă luptă cu propria insuficiență.

Astăzi, privind în urmă, nu aș schimba entuziasmul educatoarei aflate la început de drum, nici dorința ei de a face bine. I-aș lua doar puțin din presiunea de a demonstra și i-aș așeza în loc mai multă încredere. I-aș spune că nu trebuie să devină repede educatoarea pe care și-o imaginează. Va deveni, zi după zi, prin fiecare copil care o va provoca să înțeleagă mai mult, să simtă mai profund și să privească dincolo de ceea ce se vede.

Pentru că educația este despre oamenii mici pe care îi întâlnim în sălile noastre de grupă, dar și despre oamenii mari care devenim datorită lor. 🤍

24/09/2026

Când un copil este văzut, susținut și lăsat să își urmeze visul, poate ajunge mai departe decât și-au imaginat cei dinaintea lui. Poate deveni primul om cu o profesie din familie și, într-o zi, omul care le va arăta altora că și ei pot.

Ieri, fratele meu a absolvit Facultatea de Medicină. L-am privit în timpul ceremoniei și, pentru câteva clipe, m-am întors cu gândul la copilul care era, la anii în care descoperea lumea și începea să își imagineze ce ar putea face într-o zi. Acum îl vedeam încheind o etapă pentru care a muncit enorm și începeam să înțeleg, altfel decât până atunci, cât de lung este drumul până la un astfel de moment.

În discursul său, decanul a vorbit despre părinți și despre rolul lor în parcursul acestor tineri. M-am uitat la ai noștri. Știam că bucuria lor nu era doar pentru ziua absolvirii, ci și pentru toate zilele care au dus până aici. Pentru încercări, pentru îndoieli, pentru perioadele în care au fost aproape și au avut încredere, chiar dacă nu puteau parcurge ei drumul în locul nostru.

Fratele meu este primul medic din familia noastră. Eu sunt primul profesor. Niciunul dintre noi nu a avut în familie pe cineva care să îi spună din propria experiență cm va fi la catedră sau în spital. A trebuit să descoperim multe lucruri singuri. Dar am avut libertatea de a ne îndrepta spre ceea ce ne atrăgea și oameni care ne-au luat alegerile în serios. Pentru asta le sunt recunoscătoare părinților noștri.

Cred tot mai mult că sprijinul pentru un viitor profesor, medic sau pentru orice tânăr care își caută locul începe foarte devreme. Începe atunci când un copil povestește cu entuziasm ce a aflat, iar adultul se oprește să îl asculte. Când spune „aș vrea să încerc” și primește o șansă. Când întrebările lui nu sunt grăbite, iar interesele lui nu sunt privite ca niște capricii din care trebuie să crească.

Un copil are nevoie să fie văzut. Să simtă că adultul observă ce îl preocupă, ce îl bucură, ce îl sperie, unde îi este greu și unde prinde viață. Când îl vezi cu adevărat, poți să îl ajuți să se cunoască. Îi poți spune „Am observat câtă răbdare ai avut” sau „Te văd cât de curios ești”, fără să îi hotărăști tu viitorul. Sunt cuvinte mici, dar uneori ele rămân cu un copil ani întregi.

Nu știm ce vor deveni copiii pe care îi creștem și îi educăm. Și nici nu trebuie să știm. Visurile lor se pot schimba, iar asta face parte din creștere. Rolul nostru este să nu le închidem posibilitățile prea devreme, din teamă că un drum ar fi prea greu, prea lung sau diferit de cel pe care ni l-am imaginat noi pentru ei. Putem să le vorbim sincer despre efort și despre responsabilitate, fără să le stingem curiozitatea. Putem să îi pregătim pentru viață fără să le cerem să renunțe la cine sunt.

Contează enorm și modelele pe care le întâlnesc. Un copil poate ajunge să își dorească să fie profesor pentru că a cunoscut un profesor care l-a făcut să se simtă capabil. Poate deveni curios în privința medicinei după ce a întâlnit un medic care i-a vorbit cu blândețe. Uneori, întâlnirea cu un om îți arată că o profesie este posibilă pentru tine. Alteori, îți arată cm ai vrea să te porți cu ceilalți când îți va veni rândul.

Și cred că avem voie să învățăm din modele fără să le copiem în întregime. Putem păstra ceea ce ne-a făcut bine și putem alege să facem diferit lucrurile care ne-au lipsit. Ca profesor, m-am gândit de multe ori la oamenii care m-au văzut, m-au încurajat și mi-au dat curaj. M-am gândit și la momentele în care mi-aș fi dorit mai multă înțelegere. Toate acestea au contribuit la felul în care aleg eu, astăzi, să fiu alături de copii. Îmi doresc ca și fratele meu să își poată construi propriul fel de a fi medic: să învețe de la cei pe care îi admiră și să aibă curajul să schimbe ceea ce simte că poate fi făcut mai bine.

Pentru mine, profesorii și medicii au misiuni tocmai pentru că lucreazǎ cu viața oamenilor, fiecare în alt fel. Ca profesor, însoțești un copil în anii în care începe să aibă încredere în el, în ceilalți și în lume. Ca medic, întâlnești oameni care îți încredințează sănătatea lor și, adesea, temerile lor. Ceea ce știi este esențial. Dar felul în care îi privești, îi asculți și le vorbești rămâne cu ei.

De aceea cred că, atunci când susținem un copil care visează la una dintre aceste profesii, trebuie să avem grijă și de omul care crește, nu doar de rezultatele lui. Să îl învățăm să muncească, dar să nu îi cerem să se piardă pe sine în muncă. Să îl încurajăm să fie responsabil, dar să îi lăsăm loc să spună când îi este greu. Să îi arătăm că a avea grijă de ceilalți nu înseamnă să nu mai aibă grijă de el.

M-am gândit însă și la părinții noștri, la ceea ce au pus în noi fără să știe, poate, unde ne vor duce toate acestea. Suntem primul profesor și primul medic din familie. Mi se pare o bucurie greu de cuprins în cuvinte să ne privim acum și să vedem cât de departe am ajuns fiecare pe drumul lui.

Și vreau să le mulțumesc oamenilor care au reacționat la fotografiile de ieri sau mi-au trimis un mesaj.
Pe majoritatea dintre dumneavoastră nu vă cunosc personal, dar v-ați oprit o clipă să vă bucurați alături de noi. I-am transmis și lui mesajele dumneavoastră.
Au făcut o zi deja plină de emoție și mai frumoasă.

Vă mulțumesc din suflet! ❤️

21/09/2026

Ce i-aș spune unei colege aflate în primul an de activitate?

Înainte de orice, să aibă răbdare cu ea însăși. Nu trebuie să știe totul de la început și nici să demonstreze, în fiecare zi, că merită să fie acolo. Primul an nu este un examen continuu, chiar dacă uneori așa poate fi resimțit. Este o perioadă în care descoperă nu doar cm să lucreze cu copiii, ci și cine este ea în acest rol.

Vor exista zile în care va pleca de la grădiniță cu sentimentul că a reușit. Dar vor exista și zile în care va reface în minte fiecare moment și se va întreba dacă a spus ce trebuia, dacă a intervenit corect sau dacă a fost suficient de răbdătoare. Ar fi bine să nu transforme aceste întrebări în dovezi ale nepriceperii sale. De cele mai multe ori, ele arată că îi pasă și că înțelege responsabilitatea pe care o poartă. Important este ca îndoiala să o ajute să reflecteze, nu să o convingă că nu este suficientă.

I-aș spune să nu se grăbească să devină imaginea unei educatoare perfecte. O astfel de educatoare nu există. Există, în schimb, educatoare prezente, conștiente, dispuse să învețe, să-și recunoască greșelile și să repare. Copiii nu au nevoie ca adultul de lângă ei să aibă întotdeauna răspunsul potrivit. Au nevoie să simtă că sunt văzuți și că relația rămâne sigură chiar și atunci când greșesc, plâng, refuză sau nu răspund așteptărilor.

În sala de grupă, o educatoare intră cu tot ceea ce este, nu doar cu ceea ce a învățat. Intră cu valorile, experiențele, vulnerabilitățile și propriul mod de a fi primit iubire, înțelegere sau corectare. Copiii vor atinge uneori, fără să știe, locuri sensibile din interiorul ei. Îi vor pune la încercare răbdarea, nevoia de control și capacitatea de a rămâne calmă atunci când realitatea nu seamănă cu ceea ce a pregătit.

Aceste momente nu înseamnă că nu este potrivită pentru această profesie. Ele îi arată unde mai are ea însăși de crescut. Autocunoașterea nu este o preocupare separată de munca la grupă, ci o parte esențială a ei. Un educator nu îi poate ajuta pe copii să-și regleze emoțiile fără să învețe să-și recunoască și să-și gestioneze propriile emoții.

I-aș spune să observe mai mult decât să corecteze. În spatele unui comportament există aproape întotdeauna ceva ce copilul nu poate exprima încă în cuvinte. Un refuz poate ascunde teamă. Agitația poate fi o formă de descărcare. Retragerea poate vorbi despre nesiguranță, iar agresivitatea poate arăta că acel copil nu deține încă alte instrumente pentru a exprima ceea ce simte. Aceasta nu înseamnă că orice comportament trebuie permis, ci că limita devine cu adevărat educativă atunci când este însoțită de înțelegere.

Mai ales în fața copilului greu de înțeles, este important să rămână curioasă. În loc să se întrebe, cu reproș, „De ce face asta?”, se poate întreba: „Ce încearcă să comunice?” sau „De ce are nevoie în acest moment?”. O asemenea schimbare de perspectivă poate transforma atât intervenția adultului, cât și felul în care copilul se simte în relația cu acesta.

I-aș mai spune să nu confunde liniștea cu învățarea și conformarea cu educația. Un copil care nu deranjează nu este neapărat un copil care se simte bine, iar un copil energic, curios sau vocal nu este un copil rău. Uneori, ceea ce este mai ușor de controlat pentru adult nu este neapărat ceea ce îl ajută pe copil să crească. Misiunea educatoarei nu este să formeze copii care execută fără să întrebe, ci copii care se simt în siguranță să gândească, să exploreze și să se exprime, învățând în același timp să respecte limitele celorlalți.

Ar fi bine să aibă încredere în joc. Jocul nu este pauza dintre activitățile considerate importante și nici timpul care trebuie umplut atunci când s-a încheiat ceea ce era planificat. Jocul este limbajul autentic al copilăriei. Prin el, copiii înțeleg lumea, își exprimă emoțiile, exersează relații și caută sens pentru ceea ce trăiesc. Uneori, cea mai valoroasă intervenție a educatoarei va fi să nu intervină imediat, ci să observe, să lase spațiu și să rămână disponibilă.

I-aș spune să nu măsoare valoarea unei zile doar prin ceea ce a reușit să bifeze. Vor exista activități care nu vor ieși așa cm au fost gândite, copii care nu vor dori să participe și momente în care planul va trebui abandonat. Adaptarea la realitatea copiilor nu este lipsă de pregătire. Este una dintre cele mai importante competențe ale unui educator. Planificarea îi oferă direcție, dar copiii îi arată ritmul.

În timp, va avea nevoie să-și construiască propria busolă interioară. Va primi multe sfaturi și va auzi multe păreri despre cm „trebuie” să lucreze. Unele îi vor fi de folos, iar altele o vor îndepărta de ceea ce simte și de ceea ce observă la copiii săi. Este firesc să asculte oamenii cu experiență, dar fără să renunțe la discernământ. Experiența altcuiva poate fi un reper, nu o rețetă. Nicio grupă nu seamănă perfect cu alta, așa cm niciun copil nu poate fi înțeles prin comparație cu un altul.

O educatoare aflată la început de drum are nevoie să se întrebe ce valori vrea să fie simțite în sala sa de grupă. Ce dorește să învețe copiii despre ei înșiși din relația cu ea? Ce vrea să înțeleagă despre greșeală, limite, respect și despre felul în care oamenii se poartă unii cu ceilalți? Valorile nu rămân în proiectări și nu se transmit prin explicații frumoase. Ele se văd în felul în care adultul răspunde când un copil varsă ceva, nu știe, refuză sau are nevoie de mai mult timp decât ceilalți.

I-aș spune să-și aleagă cu grijă cuvintele. Unele propoziții rostite în grabă pot rămâne mult timp în interiorul unui copil. Comportamentul trebuie întotdeauna separat de valoarea copilului. Acesta poate face o alegere nepotrivită fără să fie „rău”, poate avea nevoie de ajutor fără să fie „leneș” și poate învăța într-un ritm diferit fără să fie „în urmă”. Felul în care adultul îi vorbește va deveni, treptat, felul în care copilul va învăța să-și vorbească sieși.

Ar fi bine să nu caute numai ceea ce trebuie corectat, ci să observe și micile reușite. Pentru un copil, faptul că a cerut ajutor în loc să lovească, că a rămas câteva minute într-o activitate sau că a reușit să se despartă de părinte poate reprezenta un progres imens. Dacă educatoarea privește numai rezultatul final, riscă să piardă toți pașii care au făcut posibilă ajungerea acolo.

Și relația cu familiile are nevoie de timp pentru a se construi. Încrederea deplină nu va exista din prima zi, iar unele întrebări sau temeri ale părinților o pot face să simtă că munca sa este pusă la îndoială. Dincolo de reacțiile lor se află însă, de multe ori, grija pentru copil și propriile lor frici. Educatoarea poate rămâne deschisă și sinceră, fără să renunțe la limitele sale. Colaborarea nu înseamnă disponibilitate fără măsură și nici abandonarea rolului profesional pentru a răspunde tuturor așteptărilor.

I-aș spune să ceară ajutor atunci când nu știe. Nu este un semn că nu este suficient de pregătită, ci o formă de responsabilitate. Are nevoie să caute oameni care să o sprijine fără să o micșoreze, care să îi explice fără să o facă să se simtă incapabilă și care să îi ofere repere fără să îi ceară să devină copia lor. Un mentor adevărat nu îi spune doar ce să facă, ci o ajută să înțeleagă de ce și să-și formeze propriul mod de a lucra.

I-aș mai spune să se protejeze de comparație. Va vedea săli care par perfecte, activități spectaculoase și colege care par să le poată face pe toate. Nu va vedea însă întregul drum din spatele unei imagini și nici costul interior al lucrurilor expuse. Nu trebuie să impresioneze pentru a avea impact. Uneori, o poveste citită în liniște, o conversație sinceră sau câteva minute în care un copil se simte ascultat valorează mai mult decât o activitate impecabilă în fotografii.

Nu este nevoie să-și sacrifice sănătatea, timpul și echilibrul pentru a demonstra că este dedicată. Misiunea nu înseamnă epuizare. Limitele nu o fac mai puțin implicată, ci o ajută să rămână întreagă în această profesie. Copiii au nevoie de un adult prezent și disponibil emoțional, nu de unul care oferă până când nu mai rămâne nimic din el.

Vor exista și greșeli. Poate că într-o zi va ridica tonul, va interpreta greșit o situație sau va înțelege prea târziu de ce ar fi avut nevoie un copil. Aceste momente nu trebuie ignorate, dar nici transformate într-o condamnare. Poate să le recunoască, să repare și să învețe din ele. Uneori, faptul că un adult poate spune sincer „Am greșit” îi oferă copilului una dintre cele mai importante lecții despre responsabilitate și relații.

Nu toate rezultatele muncii sale vor fi vizibile imediat. Unele semințe vor crește mult după ce copilul nu va mai fi în grupa ei. Poate că nu va afla niciodată cât a însemnat o încurajare, o privire blândă sau faptul că a avut răbdare într-un moment în care alți oameni s-au grăbit să judece. Educația presupune și această formă de încredere: să continui să oferi sens, chiar dacă nu vei vedea întotdeauna unde ajunge.

La finalul zilelor grele, ar fi bine să nu se întrebe numai ce nu a reușit. Să se întrebe și dacă un copil s-a simțit văzut, dacă a oferit siguranță, dacă a păstrat demnitatea celui care a greșit și dacă a rămas aproape de valorile sale. Nu toate zilele vor fi extraordinare. Unele vor fi doar suficient de bune. Și este în regulă.

Primul an nu îi va arăta doar cm să fie educatoare. Îi va dezvălui multe despre ea însăși: câtă răbdare are, ce o rănește, ce o sperie, ce vrea să schimbe și ce fel de om alege să fie atunci când nimeni nu îi oferă un răspuns sigur. Este important să permită acestei experiențe să o formeze, fără să o lase să o convingă că valoarea sa depinde de rapiditatea cu care reușește să le facă pe toate.

O colegă aflată la început nu trebuie să devină astăzi educatoarea care va fi peste zece ani. Are voie să învețe, să întrebe, să își schimbe perspectiva și să crească în propriul ritm. Să meargă înainte cu seriozitate, dar și cu blândețe față de ea însăși.

Pentru că nu poate însoți creșterea copiilor fără să fie dispusă să crească odată cu ei. Iar într-o zi, privind în urmă, va înțelege că, în timp ce îi ajuta să descopere lumea, ei o ajutau să se descopere pe sine. 🤍

Address

Craiova

Opening Hours

Monday 09:00 - 17:00
Tuesday 09:00 - 17:00
Wednesday 09:00 - 17:00
Thursday 09:00 - 17:00
Friday 09:00 - 17:00

Website

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when 𝘐𝘶𝘭𝘪𝘢 𝘋𝘰𝘣𝘳𝘦 - 𝘗𝘳𝘰𝘧𝘦𝘴𝘰𝘳 𝘦𝘥𝘶𝘤𝘢𝘵𝘪𝘦 𝘵𝘪𝘮𝘱𝘶𝘳𝘪𝘦 posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Shortcuts

Share

Category