Centrul Holistic Lugoj

06/10/2026

Când ai ciocanul în mână, toate ți se par cuie.

Am câțiva prieteni extraordinari. Unii îmi sunt mai apropiați decât aș spune despre un frate sau o soră. Știu clar că mă iubesc și că îmi vor binele la fel cm o fac și eu pentru ei.

Dar, în ultima perioadă a vieții mele, probabil și din cauza vârstei sau a experienței de viață , unele dintre acțiunile lor deși perfect benevolente, au început să mă scoată din minți. La superlativ.

Psiholog fiind, m-am apucat să sap unde știu eu mai bine sa aflu de ce naiba mă enervează atât de tare cineva care încearcă să-mi facă bine?

Și ghici ce am descoperit...?

Există în psihologie un principiu numit Law of the Instrument, "legea instrumentului" care a rămas celebru prin „ciocanul lui Maslow”. Ideea lui Abraham Maslow era superb de simplă: dacă singurul instrument pe care îl ai este un ciocan, apare tentația să tratezi totul ca și cm ar fi un cui (Maslow, 1966).

Se pare ca foarte des facem asta.de exemplu îi spui unui antreprenor că nu mai ești fericit la serviciu și în zece minute îți face planul de business. Omul religios caută răspunsul spiritual. Medicul se gândește la corp. Psihologul caută mecanismul psihologic. Iar prietenul care tocmai a divorțat poate deveni brusc expert în relația ta.

Fiecare privește problema prin instrumentele pe care le cunoaște cel mai bine și le are la îndemână. Desigur ca eu nu ma dezic și fără îndoială fac și eu asta. Probabil o facem cu toții.

În psihologia cognitivă găsim studii foarte relevante acestui fenomen. Einstellung effect este termenul folosit și descrie faptul ca o soluție cunoscută poate deveni atât de dominantă încât ajunge să ne împiedice să observăm una mai bună. Fenomenul a fost observat cu o bază academica serioasă inclusiv la experți (Bilalić, McLeod & Gobet, 2008).

Însă cercetările ultimilor ani mi se par și mai interesante.

În 2025, Tenelle Porter sintetizează cercetarea despre intellectual humility, umilitate intelectuală tocmai în jurul capacității de a ne recunoaște limitele propriei cunoașteri (Porter, 2025).

În 2026, Musholt și colaboratorii, într-o amplă analiză interdisciplinară, merg mai departe și discută intellectual humility ca pe o virtute epistemică: capacitatea de a recunoaște că ceea ce știu poate fi incomplet și că perspectiva celuilalt poate conține ceva ce eu încă nu văd (Musholt et al., 2026).

Tot în 2026, o revizuire sistematică a 24 de studii identifică flexibilitatea cognitivă, reziliența emoțională și reflecția printre procesele importante asociate cultivării acestei modestii intelectuale (Hartke, Gugssa & Cohrs, 2026).

Iar anul acesta Porter și colaboratorii (2026) arată ceva care cu adevărat a rezonat cu ceea ce eu fac și iubesc enorm, gândirea în sisteme și schimbarea sistemică. Foarte frumos: intellectual humility pare să ne ajute nu să avem pur și simplu mai multă încredere în ceilalți, ci să devenim mai buni în a distinge ce merită și ce nu merită încrederea noastră.

Pentru mine, aici se distinge una dintre marile responsabilități ale psihologului. Și noi avem "ciocanele" noastre. CBT. Cât. Psihodinamică. Sistemică. Trauma. Attachment. Schema Therapy...

Când ajungem să iubim prea mult un instrument, există riscul să începem să căutăm peste tot problema pentru care a fost construit.

Nu întâmplător, chiar în 2026, Frankman, Wichmann și Hunger-Schoppe au analizat allegiance bias în psihoterapia sistemică, adică posibilitatea ca atașamentul cercetătorului, terapeutului, trainerului sau supervizorului față de propria orientare să influențeze felul în care evaluăm rezultatele terapiei.

Am citit cu mare interes și mi-a rămas în minte.

Este foarte poasibil ca un psiholog bun să nu fie cel care are teoria perfectă despre omul din fața lui.

Poate este cel care are suficiente instrumente și suficientă modestie intelectuală încât să se întrebe din când în când: „Asta este clar ceea ce văd eu. Dar oare ce s-ar putea eu să nu văd?”

Asta este la nivel profesional dar în comunitate, ca simpli oameni care ținem unii la alții poate că același lucru ar trebui să-l facem.

Înainte să-i reparăm, să-i sfătuim și să le explicăm ce trebuie să facă cei pe care îi iubim, poate merită să stăm puțin lângă ei, să dezvoltam curiozitate și să înțelegem cu adevărat prin ce trec.

Oamenii nu sunt cuie, iar psihologia, sau mai simplu omenia, nu este un ciocan.

Înțelepciunea nu înseamnă să renunți la instrumentele pe care le-ai dobândit deja . Înseamnă să știi când să le folosești și când să le lași jos.

Iar dacă ceva te tulbură, simți ca ai ajuns la o răscruce sau pur și simplu vrei sa venilezi și să-ți pui ordine în gânduri și emoții te aștept la cabinet să discutăm, ca să găsești drumul care ți se potrivește cel mai bine.

Psy. Drd. Sergiu Sidei
T. 0774 927 804

Repere: Maslow (1966); Bilalić, McLeod & Gobet (2008); Porter (2025); Musholt et al. (2026); Porter et al. (2026); Hartke, Gugssa & Cohrs (2026); Frankman, Wichmann & Hunger-Schoppe (2026).

20/09/2026

Iluzia blândeții fără limite: o reevaluare psihologică a parentingului contemporan

În ultimii ani s-a schimbat enorm felul în care vorbim despre creșterea copiilor. Și era nevoie. Am început să renunțăm la copilul care trebuie „să știe de frică”, la palma justificată prin „și eu am primit și uite că am crescut bine”, la rușinare și la autoritatea părintelui care nu trebuie explicată niciodată.

Au intrat în vocabularul nostru atașamentul, validarea emoțională, co-reglarea, trauma, respectarea autonomiei copilului și, mai recent, gentle parenting.

Toate acestea au adus ceva valoros. Problema apare când frica de a nu deveni părintele autoritar de altădată îl face pe adult să se teamă să mai exercite autoritatea firească rolului său.

Limita devine negociere. Frustrarea copilului începe să fie tratată ca dovada că limita a fost greșită. Un „nu” trebuie explicat de zece ori, iar dacă reacția copilului este suficient de puternică, decizia se schimbă pentru a restabili liniștea.

Psihologia dezvoltării ne oferă însă o imagine mai complexă.

Copilul are nevoie de căldură, dar și de structură

Începând cu cercetările Dianei Baumrind și dezvoltarea ulterioară a modelelor stilurilor parentale, literatura a diferențiat două dimensiuni importante ale parentingului: responsivitatea și exigența. Responsivitatea se referă la căldură, sensibilitate și disponibilitate față de nevoile copilului; exigența include regulile, monitorizarea, așteptările și limitele comportamentale (Baumrind, 1991).

Stilul autoritativ le combină.

Copilul are voce, poate întreba, poate protesta și poate participa progresiv la deciziile care îl privesc. Adultul rămâne însă responsabil pentru acele decizii pe care copilul, prin vârstă și nivel de dezvoltare, nu este încă pregătit să le poarte singur.

Aici apare una dintre confuziile parentingului contemporan: emoția copilului ne spune ce trăiește copilul; nu stabilește automat ce trebuie să facă părintele.

Un copil de zece ani poate fi sincer furios că trebuie să închidă telefonul la ora stabilită. Furia lui merită recunoscută. Poate spune că este nedrept. Poate trânti ușa.

Regula privind telefonul poate totuși să rămână.

În acest proces se construiește treptat autoreglarea. Copilul descoperă că poate simți o emoție foarte puternică fără ca lumea din jur să trebuiască reorganizată imediat pentru a o face să dispară.

Frustrarea are și ea un rol în dezvoltare

În viața unui copil există o frustrare normală și inevitabilă: trebuie să aștepte, pierde un joc, nu primește lucrul dorit, trebuie să împartă, un coleg nu vrea să se joace cu el, primește o notă care nu-i place.

Încercarea de a îndepărta sistematic asemenea experiențe poate avea efecte diferite de intenția părintelui.

Acest mecanism este foarte bine cunoscut în cercetarea anxietății sub denumirea de parental accommodation — situațiile în care părintele își modifică propriul comportament sau mediul pentru a preveni ori diminua distresul copilului. Acomodarea poate produce o ușurare imediată, dar, în anumite contexte anxioase, poate contribui la menținerea evitării (Thompson-Hollands et al., 2014).

Gândiți-vă la copilul căruia îi este frică să doarmă singur. Părintele rămâne cu el și copilul se liniștește. Este perfect de înțeles.

Dacă însă singura modalitate prin care copilul poate dormi devine prezența permanentă a părintelui, el nu mai are ocazia să descopere treptat: „Mi-a fost frică, am rămas acolo și până la urmă am putut.”

Acesta este unul dintre motivele pentru care psihologia clinică nu tratează evitarea ca pe o soluție universală pentru anxietate.

Nici extrema cealaltă nu funcționează. Literatura arată asocieri între controlul parental excesiv și anxietatea infantilă, iar relația este probabil bidirecțională: comportamentul părintelui influențează copilul, dar un copil anxios poate determina la rândul lui un parenting mai protector și mai controlant.

De fapt, meta-analiza lui McLeod, Wood și Weisz (2007), care a sintetizat 47 de studii, estima că variabilele parentale examinate explicau aproximativ 4% din variația anxietății copilului. Este suficient cât parentingul să conteze, dar mult prea puțin pentru poveștile simpliste în care aproape orice dificultate psihologică a adultului este pusă retrospectiv pe seama mamei sau a tatălui.

Și aici intervine o întrebare esențială: despre ce copil vorbim?

Până aici putem rămâne cu impresia că avem formula: căldură plus limite ferme.

În cabinet însă apare imediat o problemă.

Copiii nu vin cu același sistem nervos.

Un copil poate refuza să facă ceva pentru că testează limita. Altul poate avea dificultăți reale de inhibiție, memorie de lucru, planificare, procesare senzorială sau tolerare a incertitudinii.

Aici neurodivergența schimbă semnificativ discuția despre parenting.

În ADHD, de exemplu, dificultățile de atenție și control comportamental pot face ca o instrucțiune aparent simplă să solicite o combinație dificilă de funcții executive.

Îi spunem copilului:

„Du-te în cameră, strânge jucăriile, pune hainele la loc, pregătește ghiozdanul și vino la masă.”

Douăzeci de minute mai târziu îl găsim jucându-se.

Este foarte ușor să concluzionăm: „Nu mă ascultă.”

Dar sarcina presupunea să țină mai multe instrucțiuni în memoria de lucru, să inițieze activitatea, să-și organizeze pașii, să reziste stimulilor concurenți și să treacă de la o activitate la alta.

Pentru un copil cu ADHD, soluția poate fi foarte concretă:

„Începem cu hainele. Pune-le în coș și după aceea vedem pasul următor.”

Camera tot trebuie strânsă. Am adaptat însă drumul până la rezultat.

Nu este o simplă concesie. Intervențiile comportamentale administrate prin părinți pentru copiii cu ADHD au o bază empirică importantă. O revizuire sistematică și meta-analiză a găsit efecte favorabile asupra simptomelor ADHD și problemelor de conduită, iar cercetări ulterioare asupra componentelor programelor de parent training au identificat valoarea modificării antecedentelor comportamentului și a întăririi comportamentelor dorite (Lee et al., 2014; Leijten et al., 2022).

Când „nu vrea” poate ascunde „îi este foarte greu”

În autism, aceeași prudență devine și mai importantă.

Să luăm un copil care intră într-un supermarket. Lumini puternice, oameni, muzică, cărucioare, mirosuri, anunțuri prin difuzoare. După douăzeci de minute începe să țipe și vrea afară.

Privit exclusiv prin lentila disciplinei, comportamentul poate părea o criză prin care copilul încearcă să obțină ceea ce vrea.

Numai că sensibilitățile senzoriale și intoleranța la incertitudine sunt relevante în autism. Neil, Olsson și Pellicano (2016), studiind copii autiști și copii cu dezvoltare tipică între 6 și 14 ani, au constatat că intoleranța la incertitudine și anxietatea explicau împreună aproximativ jumătate din variația sensibilităților senzoriale raportate în grupul copiilor autiști.

Într-o asemenea situație, reducerea stimulării, anticiparea tranzițiilor, utilizarea unui program vizual sau ieșirea temporară într-un mediu mai liniștit nu trebuie confundate automat cu cedarea în fața copilului.

Aici devine utilă o întrebare simplă din psihologia aplicată:

Ce funcție are comportamentul acesta?

Pentru că două comportamente care arată identic la exterior pot avea mecanisme foarte diferite.

Copilul nu își pune pantofii.

Unul încearcă să prelungească joaca. Altul are dificultăți de tranziție. Altul anticipează cu anxietate locul unde urmează să meargă. Altul poate avea o problemă senzorială legată chiar de încălțăminte.

Dacă răspundem identic tuturor celor patru copii, în cel puțin câteva dintre situații vom trata manifestarea și vom rata cauza.

Fermitatea trebuie să țină cont de capacitatea copilului

Cred că aici putem rafina serios ideea de parenting autoritativ.

Consecvența nu cere ca părintele să reacționeze mecanic la fel indiferent de copil și de situație.

Obiectivul poate rămâne stabil.

Mergem la școală. Ne spălăm pe dinți. Nu lovim. Există o oră de culcare. Nu cumpărăm tot ce vedem într-un magazin.

Drumul poate fi diferit.

Copilul cu ADHD poate avea nevoie de instrucțiuni fragmentate, rutină și suport extern pentru organizare. Copilul autist poate avea nevoie de mai multă predictibilitate și pregătirea tranziției. Copilul cu hipersensibilitate senzorială poate avea nevoie de modificarea mediului. Copilul anxios poate avea nevoie de o apropiere graduală de situația dificilă, având grijă ca adaptarea să nu transforme evitarea în singura strategie disponibilă.

Asta presupune să facem o distincție pe care părinții o găsesc uneori foarte dificilă:

Ce poate copilul să facă singur? Ce poate face cu sprijin? Și ce nu poate încă să facă în condițiile în care îi cer eu?

Un copil neurodivergent nu are nevoie neapărat de mai puține limite. Are adesea nevoie ca limitele să fie mai clare, mai predictibile și mai bine adaptate profilului său de funcționare.

Cam așa zic eu că ar putea arăta în viata reală echilibrul pe care îl căutăm:

Nu avem nevoie să recuperăm parentingul bazat pe frică. Știm suficient astăzi despre dezvoltarea copilului încât să nu confundăm obediența obținută prin teamă cu autoreglarea.

Dar nici o copilărie din care încercăm să eliminăm fiecare frustrare nu pregătește copilul pentru lumea în care urmează să trăiască.

Parentingul bun presupune o muncă mult mai fină.

Să pot suporta furia copilului fără să mă înfurii pentru că este furios.

Să pot valida anxietatea fără să organizez întreaga familie în jurul evitării ei.

Să pun o limită fără să umilesc.

Să observ când un comportament aparent sfidător ascunde o dificultate neurodezvoltamentală.

Să ofer sprijin fără să transform sprijinul într-o dependență permanentă.

Și, pe măsură ce copilul crește, să transfer treptat spre el responsabilitatea pe care înainte o purtam eu.

Poate că una dintre cele mai importante întrebări pe care și le poate pune un părinte atunci când copilul nu face ceea ce îi cere este foarte simplă:

„Nu vrea, nu poate încă sau îi cer în momentul acesta mai mult decât poate duce?”

Răspunsul nu va fi întotdeauna confortabil și nici nu va fi același pentru fiecare copil.

Și tocmai aici parentingul încetează să mai fie o colecție de rețete de pe internet, din cărți de parenting coaching sau alte chestii foarte vandabile și începe să semene cu ceea ce ne arată psihologia dezvoltării: o relație în care căldura, limitele, temperamentul, neurodezvoltarea, mediul și maturizarea copilului trebuie înțelese împreună.

Psy. Drd. Sergiu Sidei

Referințe

Baumrind, D. (1991). The influence of parenting style on adolescent competence and substance use. Journal of Early Adolescence, 11(1), 56–95.

Lee, P.C. et al. (2014). Parenting interventions for ADHD: A systematic literature review and meta-analysis. Journal of Attention Disorders.

Leijten, P. et al. (2022). Which components of parent training work for children with attention-deficit/hyperactivity disorder? A meta-analysis. Journal of the American Academy of Child & Adolescent Psychiatry.

McLeod, B.D., Wood, J.J. & Weisz, J.R. (2007). Examining the association between parenting and childhood anxiety: A meta-analysis. Clinical Psychology Review, 27(2), 155–172.

Neil, L., Olsson, N.C. & Pellicano, E. (2016). The relationship between intolerance of uncertainty, sensory sensitivities, and anxiety in autistic and typically developing children. Journal of Autism and Developmental Disorders, 46, 1962–1973.

Thompson-Hollands, J., Kerns, C.E., Pincus, D.B. & Comer, J.S. (2014). Parental accommodation of child anxiety and related symptoms: Range, impact, and correlates. Journal of Anxiety Disorders, 28(8), 765–773.

08/09/2026

THE HEDONIC TREADMILL – alergăm după fericire sau doar mutăm linia de sosire mai departe?

Mi se pare unul dintre cele mai fascinante și, în același timp, enervant de adevărate concepte din psihologie: "hedonic treadmill – banda de alergare hedonic" .

Pe scurt: ajungi exact acolo unde credeai că vei fi fericit… și după o vreme acel „extraordinar” devine pur și simplu normal.

Casa pe care o visai devine casa în care locuiești. Mașina nouă devine mașina. Salariul mai mare devine salariul. Titlul, promovarea, succesul, relația, călătoria – toate pot ridica nivelul de satisfacție, dar mintea are extraordinara capacitate de a transforma privilegiul de ieri în standardul de azi.

Brickman și Campbell au numit fenomenul în 1971. Cercetările ulterioare ale lui Ed Diener, Richard Lucas și Christie Scollon (2006) au corectat însă varianta prea simplistă a teoriei: nu avem un „punct fix al fericirii” la care revenim inevitabil. Oamenii se adaptează diferit, iar unele evenimente chiar ne pot modifica durabil starea de bine.

Sonja Lyubomirsky, într-un capitol din Oxford Handbook of Stress, Health, and Coping, sintetizează foarte frumos problema: până și bucuria iubirilor și a triumfurilor tinde să se estompeze cu timpul. Sheldon, Boehm și Lyubomirsky dezvoltă apoi în Oxford Handbook of Happiness o idee care mie mi se pare esențială: varietatea și capacitatea de a continua să apreciezi ceea ce ai obținut pot încetini adaptarea.

Adică nu succesul este problema. Faptul că încetăm să-l mai vedem este problema.

Dacă introducem în ecuație neurodiversitatea paradigma arată cam așa:

În ADHD, de exemplu, cercetările asupra sistemului de recompensă arată diferențe în felul în care este procesată anticiparea recompensei. Meta-analiza lui Plichta & Scheres (2014) a găsit un răspuns mai redus, în medie, într-o zonă cerebrală importantă pentru anticiparea recompensei. Este puțin probabil și nu putem spune că persoanele cu ADHD „nu simt recompensa” și nici că ADHD este o formă de hedonic treadmill. În schimb putem observa lesne ca motivația, anticiparea, noutatea și recompensa pot funcționa diferit la oameni foarte asemănători.

Și poate de aici vine aceasta experiență cu care mulți dintre noi ne identificam:

Ideea nouă – WOW.
Începutul – WOW.
Posibilitățile – WOW.
Rutina – boring … și acum ce mai facem?

Uneori ne trezim alergând continuu dar nu alergăm neapărat după „mai mult”. Alergăm după următorul lucru care ne face din nou să simțim că suntem vii, interesați, conectați.

Sheldon și Lyubomirsky au arătat că după o schimbare pozitivă cresc și aspirațiile. Cu alte cuvinte, nu se schimbă numai viața noastră. Se mută și linia de sosire.

Și atunci întrebarea care mi se pare cu adevărat interesantă este:

„Câte dintre lucrurile pe care astăzi le consider absolut normale sunt exact lucrurile pentru care, acum câțiva ani, aș fi dat orice?”

Iată că, maturitatea mentală deplină, înseamnă să poți avea ambiție fără ca aceasta să devină scopul final și suprem al vieții iar când e la stadiul de "obiectiv realizat" să nu dai în amnezie.

Să construiești următorul lucru fără să uiți valoarea celui pe care deja l-ai construit. Să cauți noutatea fără să devii dependent de ea. Și să înțelegi diferența dintre plăcere, recompensă și sens.

Pentru că poți alerga foarte repede pe o bandă de alergare sau maidegrabă spus poți merge la infinit pe un drum fără sfârșit unde totul devine plictisitor, obositor și lipsit de sens.

Problema este că, dacă nu te uiți din când în când în jur, viteza începe să semene foarte mult cu progresul.

Brickman & Campbell (1971); Diener, Lucas & Scollon (2006); Lyubomirsky (Oxford Handbook, 2010/2012); Sheldon, Boehm & Lyubomirsky (Oxford Handbook of Happiness, 2013); Sheldon & Lyubomirsky (2012); Plichta & Scheres (2014).

Psy. Drd. Sergiu Sidei

04/08/2026

Copilul tău se schimbă, și culmea..., fără să îți spună.

Probabil că nici nu ai observat când s-a întâmplat.

Într-o zi îți cerea să îi citești o poveste și îți repeta cuvintele. Astăzi folosește expresii pe care uneori nici nu le înțelegi. Vorbește despre lucruri pe care generația ta nu le-a trăit și își explică lumea într-un mod care, uneori, pare complet diferit de al tău.

Schimbarea aceasta este firească.

Pe măsură ce copiii cresc, încep să își construiască identitatea și să caute răspunsuri și în afara familiei. Prietenii, școala, mediul online și comunitățile din care fac parte devin surse importante de influență. Odată cu ele apar alte expresii, alte valori și alte moduri de a înțelege realitatea. Cercetările recente arată că, în adolescență, apartenența la grup și comunicarea cu cei de aceeași vârstă joacă un rol esențial în dezvoltarea identității și în starea de bine psihologică (Orben et al., 2024).

Poate că, uneori, ai senzația că nu îl mai cunoști la fel de bine. Că vorbește, dar parcă nu mai vorbește cu tine. De multe ori, problema nu este lipsa comunicării, ci faptul că vorbiți din lumi diferite.

Asta nu înseamnă că trebuie să înveți toate expresiile pe care le folosește sau să urmărești fiecare trend de pe internet. Cred că este suficient să fii curios. Să întrebi fără să ironizezi. Să asculți înainte să corectezi. Uneori, o simplă întrebare – „Ce înseamnă asta pentru tine?” – deschide mai multe uși decât un sfat oferit prea repede.

O analiză publicată în 2024, care a reunit rezultatele a zeci de studii, arată că relația dintre părinți și adolescenți este influențată mai ales de calitatea dialogului. Adolescenții care simt că sunt ascultați și înțeleși au un risc mai mic de anxietate și depresie și dezvoltă relații mai sănătoase cu familia lor (Zapf et al., 2024).

Poate că nu trebuie să vorbești limba generației copilului tău.

Dar dacă încerci să o înțelegi, îi transmiți ceva mult mai important decât faptul că ești la curent cu ultimele expresii de pe internet.

Îi transmiți că lumea lui contează.

Și, de cele mai multe ori, de aici începe adevărata conversație.

Psy. Drd. Sergiu Sidei

04/08/2026

Medicina integrativă – o schimbare de perspectivă asupra sănătății

Tot mai des întâlnesc oameni care ajung în cabinet după ce au trecut prin numeroase consultații, investigații și tratamente. De multe ori simptomele s-au ameliorat, alteori au dispărut pentru o perioadă, însă senzația că „ceva nu este în regulă” rămâne. Discuția începe aproape întotdeauna în același fel: „Analizele au ieșit bine, dar eu tot nu mă simt bine.”

Cred că astfel de situații ne invită să privim sănătatea dintr-o perspectivă mai largă. Corpul, mintea și mediul în care trăim se influențează reciproc într-un mod mult mai complex decât am fost obișnuiți să credem. De altfel, George Engel descria încă din 1977 modelul biopsihosocial, arătând că sănătatea nu poate fi înțeleasă exclusiv prin mecanisme biologice, ci prin interacțiunea dintre factorii biologici, psihologici și sociali (Engel, 1977).

Această perspectivă continuă să fie dezvoltată în unele dintre cele mai prestigioase universități din lume. Cercetările desfășurate în cadrul University College London și University of Oxford evidențiază importanța îngrijirii centrate pe pacient și a implicării acestuia în procesul terapeutic, abordare asociată cu o mai bună aderență la tratament și cu rezultate clinice superioare (Coulter, 2011).

În practica de zi cu zi observ că oameni cu același diagnostic pot avea evoluții complet diferite. Somnul, stresul cronic, relațiile familiale, activitatea fizică, alimentația sau sprijinul social își lasă amprenta asupra modului în care organismul răspunde la tratament și asupra vitezei de recuperare. Din acest motiv, evaluarea clinică ar trebui să înceapă cu persoana și abia apoi cu boala.

Literatura dedicată medicinei integrative merge în aceeași direcție, sugerând că integrarea intervențiilor asupra stilului de viață, a recuperării funcționale și a suportului psihologic, alături de tratamentul medical bazat pe dovezi, poate contribui la îmbunătățirea stării de sănătate și a calității vieții (Jonas & Rosenbaum, 2021).

Poate că cea mai importantă schimbare din medicina ultimilor ani nu ține de apariția unor tehnologii spectaculoase, ci de faptul că pacientul începe să fie privit din nou ca un întreg. Iar atunci când medici, psihologi, fizioterapeuți și ceilalți specialiști lucrează împreună, fiecare din propria arie de competență, cresc șansele ca procesul de recuperare să fie nu doar mai eficient, ci și mai apropiat de nevoile reale ale fiecărei persoane.

Referințe

Coulter, A. (2011). Engaging Patients in Healthcare. Open University Press.

Engel, G.L. (1977). 'The need for a new medical model: A challenge for biomedicine', Science, 196(4286), pp. 129–136.

Jonas, W.B. and Rosenbaum, E. (2021). 'The Case for Whole-Person Integrative Care', Medicina, 57(7), 677.

03/08/2026

Va așteptăm la masaj!

30/07/2026

Bunăstarea începe cu tine! La Centrul Holistic Lugoj, te ajutăm să găsești echilibrul în toate aspectele vieții – de la sănătate fizică și emoțională, până la relații, carieră, business și stil de viata

25/06/2026

Va așteptăm la masaj 🤗

Nyd de videoer og den musik, du holder af, upload originalt indhold, og del det hele med venner, familie og verden på YouTube.

22/06/2026

Boshin – Arta de a vedea ceea ce încă nu s-a spus...

În practica orientală, primul contact cu o persoană începe prin Boshin (望診) – observarea. Întotdeauna m-a fascinat sensul profund al acestui concept. Caracterul „Bo” sugerează imaginea unei persoane care încearcă să distingă luna aflată la mare distanță. Privești omul din fața ta și, în același timp, cauți să surprinzi ceva ce nu poate fi măsurat imediat și nici exprimat în cuvinte.

Când o persoană intră pentru prima dată în încăpere există un moment foarte scurt în care prezența sa apare într-o formă aproape pură. În tradiția orientală acest lucru este asociat cu Shin (神), spiritul care animă și armonizează corpul și mintea. În acea primă clipă observ ochii, expresia feței, postura, ritmul mișcărilor și felul în care persoana ocupă spațiul. După câteva minute începe procesul firesc al gândirii analitice. Apar explicațiile, clasificările și interpretările. Prima impresie însă rămâne pentru mine una dintre cele mai valoroase surse de informație.

De-a lungul anilor am păstrat în memorie numeroase chipuri ale oamenilor pe care i-am întâlnit. Uneori le-am desenat și fixat mai apoi în minte mult timp după întâlnire. Nu încercam să reproduc perfect trăsăturile feței. Încercam să surprind acea expresie inițială care mi-a atras atenția în primele secunde. Mulți dintre acei oameni nu și-ar recunoaște probabil portretul dacă ar fi sa îl reproduc pe hartie, însă eu am tendința să recunosc starea pe care un om o transmite în momentul primei întâlniri.

Fața ocupă un loc important și în medicina orientală. Numeroase meridiane Yang traversează această regiune, inclusiv meridianele Intestinului Gros, Intestinului Subțire, Stomacului, Vezicii Urinare, Vezicii Biliare, Triplei Încălzitoare, precum și vasele extraordinare Guvernator și Concepție. Observarea feței oferă informații despre circulația energiei și despre echilibrul general al organismului. În experiența mea, există și o dimensiune mai subtilă, legată de modul în care Shin se exprimă prin privire, mimică și prezență.

Interesant este faptul că unele observații tradiționale găsesc ecouri și în cercetarea contemporană. Paul Ekman (2003) a arătat că expresiile faciale transmit informații importante despre stările emoționale. Antonio Damasio (1994) a descris legătura profundă dintre corp, emoție și gândire. Ambady și Rosenthal (1993) au demonstrat că oamenii pot forma evaluări surprinzător de precise despre ceilalți pe baza unor observații foarte scurte. Cercetările realizate la UCL de Sutherland (2015) arată că oamenii extrag rapid informații sociale din fețe, iar studiile dezvoltate la Cambridge privind impresiile sociale sugerează că expresia și comportamentul observabil influențează profund percepția interpersonală (Celiktutan și Gunes, 2016). Literatura publicată la Oxford despre cogniția întrupată arată că percepția și înțelegerea lumii sunt strâns legate de experiența corporală (Hohwy, 2018).

Atunci când mă gândesc la Boshin, mă întorc mereu la acea primă clipă de întâlnire. O clipă în care observarea precede interpretarea. O clipă în care atenția este liniștită și deschisă. O clipă în care Shin poate fi perceput înainte ca analiza să înceapă.

La Centrul Holistic Lugoj, această perspectivă face parte din modul în care privesc întâlnirea cu fiecare persoană. Dincolo de simptome, diagnostice și explicații, există întotdeauna omul care se află în fața noastră. Uneori, primele secunde spun o poveste pe care cuvintele o vor dezvălui abia mai târziu.

Fizio Kineto Terapeut Alina Gligor
Centrul Holistic Lugoj

29/04/2026

Dizabilitatea, cultura și dreptul de a fi parte din poveste

Am citit recent despre proiectul DANCING, finanțat de European Research Council, coordonat de profesoara Delia Ferri de la Maynooth University. Și mi s-a părut important nu doar ca cercetare, ci ca idee de societate.

Proiectul pornește de la o întrebare aparent simplă: ce legătură are dizabilitatea cu diversitatea culturală?

Răspunsul este mult mai puternic decât pare la prima vedere: dacă persoanele cu dizabilități nu pot participa real la viața culturală, atunci diversitatea culturală este incompletă. Nu falsă neapărat, dar amputată.

ERC formulează această idee așa: "dreptul persoanelor cu dizabilități de a participa la viața culturală trebuie înțeles ca o condiție pentru diversitatea culturală în Europa, nu ca un supliment frumos pus într-un proiect social", și aici cred că trebuie să devenim cu adevărat sinceri.

De multe ori, când vorbim despre dizabilitate, vorbim automat despre servicii, ajutor, protecție, dosare, transport, indemnizații, accesibilizare. Toate sunt necesare. Dar nu sunt suficiente. Pentru că omul nu trăiește doar ca să fie asistat. Omul trăiește ca să fie văzut, să aibă relații, să participe, să spună ceva despre el și despre lumea în care trăiește.

Aici mi se pare că proiectul DANCING atinge ceva foarte profund. Cultura nu este doar teatru, dans, muzică sau literatură. Cultura este locul unde o comunitate își spune povestea despre sine. Este spațiul unde un oraș decide, chiar fără să spună direct, cine contează și cine nu contează. Cine apare pe scenă, cine stă în public, cine are acces, cine este invitat și cine este uitat acasă.

Delia Ferri și echipa ei ne arată cm participarea la cultură înseamnă acces la artă, la patrimoniu, la educație artistică, la muncă în sectorul cultural și la reprezentare.

Nu este doar despre a pune o rampă undeva și să declari spațiul „incluziv”. Incluziunea este și despre cm facem ca persoanele cu dizabilități să poată crea, să poată fi reprezentate, să poată lucra, să poată fi prezente în viața culturală a comunității.

Proiectul folosește inclusiv dansul ca metodă de cercetare, tocmai pentru că trupul, mișcarea și relația cu spațiul arată foarte repede unde există libertate și unde există excludere.

Asta se leagă foarte bine de ceea ce spune Amartya Sen prin teoria capabilităților. El explică în teoria emisă ca dreptatea socială nu se reduce la resurse sau bani, ci întreabă ceva mai serios: ce poate omul să facă efectiv cu viața lui? Sau, are omul libertatea reală de a trăi o viață pe care are motive să o considere valoroasă? (Sen, 1999).

În aceeași linie, Martha Nussbaum vorbește despre demnitate umană și despre faptul că o societate decentă trebuie să creeze condiții reale pentru dezvoltarea persoanei, inclusiv prin simțuri, imaginație, gândire, relații și participare (Nussbaum, 2011).

Cu alte cuvinte, dacă o persoană are teoretic dreptul să meargă la teatru, dar practic nu are transport, acces, sprijin, vizibilitate sau invitație socială reală, acel drept rămâne decorativ.

Abordarea capabilităților pune accent tocmai pe libertatea reală de a realiza lucruri valoroase, nu doar pe existența abstractă a unui drept.

Eu cred că aici greșesc multe instituții. Ele presupun că dacă au bifat accesul minim, au rezolvat incluziunea. Nu au rezolvat-o. Au rezolvat poate intrarea în clădire. Dar nu au rezolvat intrarea în viața comunității.

Tom Shakespeare, unul dintre cei mai importanți cercetători în studiile dizabilității, a criticat felul simplist în care societatea se uită la persoanele cu dizabilități.

Modelul social al dizabilității a fost important tocmai pentru că a mutat atenția de la „problema este în corpul persoanei” la „problema este în barierele produse de societate” (Shakespeare, 2006). Dar dacă mergem mai departe, nu este suficient să eliminăm barierele fizice. Trebuie să eliminăm și barierele culturale: rușinea, invizibilitatea, infantilizarea, mila, ideea că persoana cu dizabilitate trebuie doar îngrijită, nu și ascultată. Iată că Shakespeare discută explicit dizabilitatea ca rezultat al izolării și excluderii din participarea socială deplină.

Tot aici ar cadra și viziunea cercetătorului Nancy Fraser, care vorbește despre justiție nu doar ca redistribuire de resurse, ci și ca recunoaștere și participare. Pentru Fraser, o societate dreaptă este una în care oamenii pot participa ca egali în viața socială (Fraser, 2003).

Asta schimbă complet discuția. Pentru că incluziunea nu mai înseamnă „noi îi ajutăm pe ei”, ci „noi refacem spațiul comun astfel încât oamenii să poată participa ca parteneri”. Fraser numește această idee parity of participation — paritate a participării.

Cu alte cuvinte, nu este suficient să fii tolerat. Trebuie să poți participa ca egal.

Dacă punem toate aceste idei împreună, apare o concluzie destul de incomodă: multe proiecte de incluziune sunt, de fapt, proiecte de administrare a excluziunii. Mai frumoase, mai bine scrise, cu logo-uri europene, cu rapoarte și fotografii. Dar dacă omul rămâne tot în afara vieții orașului, dacă nu este prezent la teatru, la evenimente, în spații culturale, în decizia publică, atunci nu vorbim încă despre incluziune reală. Vorbim despre o formă mai civilizată de separare.

De aceea mie mi se pare că proiectul DANCING este important. Pentru că nu tratează cultura ca pe un moft. O tratează ca pe o infrastructură a demnității. Și cred că exact aici trebuie să ajungem și noi.

La Asociația Oppidus, în Lugoj, încercăm să mergem, chiar dacă încă la început, în direcția asta. Nu vrem să construim doar un ONG care „ajută persoane vulnerabile”. Sunt multe organizații care fac asta și unele o fac foarte bine. Dar noi simțim că problema este mai adâncă. Problema este că mulți oameni nu mai sunt parte din viața comunității. Sunt acasă. Sunt izolați. Sunt invizibili. Sunt trecuți în evidențe, dar nu sunt prezenți în oraș.

Pentru noi, participarea culturală nu este un detaliu. Este chiar miezul lucrurilor. Când duci o persoană la teatru, nu faci doar transport. Când organizezi o ieșire la un eveniment, nu faci doar socializare. Când gândești teatru legislativ, nu faci doar artă. Creezi un spațiu în care experiența omului devine voce publică. Creezi posibilitatea ca o persoană care a fost tratată ani de zile ca beneficiar să devină participant, martor, actor social, poate chiar autor al propriei povești și asta este diferența fundamentală.

În logica veche, persoana cu dizabilitate este întrebată:
„De ce ai nevoie?”

În logica noastră, întrebarea trebuie să devină:
„Unde vrei să fii prezent? Ce ai de spus? Ce trebuie să schimbăm ca să poți participa?”

Dacă prima întrebare produce servicii cea de a doua produce comunitate și cred că Lugojul are nevoie de această schimbare acum.

Teoretic ar trebuii să ne fie mai ușor să facem asta, pentru că un oraș mic are un avantaj enorm: oamenii încă se pot cunoaște între ei.

Dacă există voință, o comunitate locală poate deveni mai repede umană decât o metropolă birocratică. Dar asta cere să ieșim din logica de milă și să intrăm în logica de participare.

Sper ca în Lugoj să vedem cât de curând lucruri de genul acesta: persoane cu dizabilități prezente la teatru, la concerte, la evenimente, în spații publice, nu ca excepție, nu ca imagine de proiect, ci ca normalitate.

Sper să vedem forme de teatru legislativ în care oamenii își spun direct experiențele în fața comunității și a autorităților.

Sper să vedem cultura folosită nu ca decor, ci ca instrument viu de recunoaștere, demnitate și schimbare socială.

Pentru că, până la urmă, incluziunea începe când îi faci loc omului de oriunde și cu orice bagaj ar venii el în povestea comună. O comunitate care nu face loc tuturor în cultura ei nu este încă o comunitate incluzivă. Este doar o comunitate care a învățat să vorbească frumos despre incluziune.

Psy Drd Sergiu Sidei