29/04/2021
AMINTIRI DIN VIAȚA ELEVILOR SUCEVENI DE ODINIOARĂ
Colegiul Naţional ”Ştefan cel Mare” este cea mai veche instituție de învățământ mediu din municipiul Suceava. Înființarea primului gimnaziu din acest fost oraș de graniță al Imperiului Austriac era rezultatul unor demersuri repetate, ințiate de către locuitorii urbei și al unei serii de petiții înaintate de intelectualii români Guvernului de la Viena. Noua școală medie din Suceava a primit numele de Gimnaziul Superior Greco-Oriental (Griechisch-Orientalischen Kaiserliche und Königliche Obergymnasium) și a fost inaugurată, la 4 septembrie 1860, în clădirea din Strada Curtea Domnească, unde își are sediul actualul Colegiu de Arte “Ciprian Porumbescu”. Până la Marea Unire, a rămas prima și singura școală românească secundară din această parte a țării. Impunătoarea clădire din prezent a fost ridicată la 1895, pe locul ”Pieţii de lemne”, structura sa de rezistență fiind afectată temporar de vibrațiile produse de trenul local, care trecea prin apropiere.
Printre cei care au studiat la acest liceu de prestigiu din Suceava, se numără marele compozitor Ciprian Porumbescu și folcloristul Simion Florea Marian, devenit mai târziu profesor aici. În 1875, erau încadrați ca dascăli: Ștefan Dracinschi (primul director român al școlii), Vasile Bumbac, Ștefan Ștefureac, urmați, mai târziu, de Samuil Isopescu, Gheorghe Mihuță, Constantin Procopovici, Gheorghe Tofan ș.a. Primii zece ani de funcționare a Gimnaziului Superior în noul local s-au desfășurat sub conducerea directorului Ștefan Repta. În Curierul de Iași din 1877, Mihai Eminescu aducea elogii corpului profesoral din Suceava, afirmând că: ”Personalul didactic din Suceava este foarte bun, căci toţi profesorii sunt ieşiţi de la Facultatea de Litere şi Ştiinţe din Viena şi sunt români”.
În anul 1911, unitatea avea înscriși 1.032 de elevi, devenind cea mai mare școala medie din Imperiul Habsburgic. După înființarea claselor paralele cu predare în limba maternă, copiii românilor din Bucovina, indiferent de starea socială, aveau suficiente condiții să-și continue studiile aici, deoarece învățământul era gratuit, nu existau taxe școlare, iar elevii aveau posibilitatea de a fi cazați, fără plată, la Internatul ”Vasile Cocârlă”. La începutul secolului al XX-lea, pe băncile acestui liceu, s-a format o întreagă generație naționalistă de intelectuali, care a luptat pe fronturile Marelui Război pentru întregirea țării și, mai târziu, a contribuit la dezvoltarea culturii și a științei în Bucovina.
Dacă în legătură cu istoricul acestei instituții de învățământ au apărut mai multe lucrări având caracter monografic, există, din nefericire, destul de puține informații despre viața de elev din urmă cu peste un secol. Unele însemnări inedite ne aduc , totuși, o serie de informații interesante despre relația elev-profesor sau părinte-fiu din acestă perioadă, când mentalitățile erau, în general, mult diferite față de cele din prezent. O parte din întâmplări sunt în măsură să stârnească cel puțin un zâmbet, dovedind că inventivitatea elevilor corecta deseori rigiditatea unui sistem de învățământ, eficient la acel timp, dar, pe ansamblu, deosebit de rigid.
Autorul memoriilor, Jitariu P., face o descriere a profesorilor Gimnaziului Superior din Suceava, începând cu Gheorghe Mihuță, profesorul de latină și dirigintele (”ordinarul”) clasei. În clasă, erau nu mai puțin de 85 de elevi, iar la sosirea profesorului aceștia ”stăteau tăcuți ca șoarecii când se ivește pisica”. Cei care nu știau corect răspunsurile era ținuți ore întregi în picioare cu o carte grea în mâini, ”ca niște stâlpi ai ignoranței și rușinei”, după cm îi numea însuși magistrul. Astfel, după decenii de la terminarea școlii, autorul se mândrea că își amintește genul și declinarea substantivelor latine, gramatica acestei limbi întipărindu-i-se în minte ”ca Tatăl Nostru”. Despre profesorul de științele naturii, Constantin Procopovici, aflăm că era pasionat de muzică, predând și această disciplină, astfel încât, atunci când se plimba printre bănci, murmura deseori în surdină o melodie numai de el știută. O altă pasiune a sa era vânătoarea, iar în zilele libere, mergea cu pușca pe umăr și ”făcea prăpăd printre iepurii de pe Zamca”.
Spre deosebire de Mihuță, profesorul de geografie, Samuil Isopescu, nu era adeptul unei discipline stricte, la orele sale fiind și dese momente de respiro pentru elevi, astfel încât nu penaliza ”șușotelele” sau râsul acestora, care primeau o eventuală ”urechială” doar pentru neștiință. Era îngăduitor și cu cei care nu dădeau răspunsuri bune din cauza emoției, în prezența unui inspector școlar de la Viena refuzând să scadă calificativul unui astfel de elev, declarând ferm, în grecește: ” – Bulomai, adică așa vreau eu!”.
Această expresie a rămas și porecla prin care era cunoscut printre învățăceii săi acest dascăl. Absolvent al Universității din Viena, unde a fost coleg cu Mihai Eminescu, autor de manuale, Samuil Isopescu reacționa uneori violent. Atunci când elevul nu știa lecția, se ridica de la catedră, ”te înșfăca de după cap cu stânga, te așeza pe burta lui mare cât un sac și vârtoasă, iar cu dreapta îți da ghionturi în partea mai moale a spatelui, câte încăpeau”. Colegul autorului memoriilor a fost prins nepregătit în momentul în care numeroși elevi erau plini de râie ”cum e braiul”. Acesta, în momentul aplicării corecției corporale, s-a prins cu degetele afectate de boală, de mâna albă și ”părintească” a profesorului Isopescu. În cele din urmă, au fost cu toții internați în Spitalul orășenesc al doctorului Lupu, unde au fost temeinic tratați cu diverse alifii, până la vindecare. Între timp, au aflat că inclusiv magistrul lor a lipsit două săptămâni de la școală, pe motiv de boală. Războiul biologic secret al elevilor, urmăriți de remușcări tardive, a lovit direct la țintă. Cu toate acestea, orele ținute de Mihuță și Bulomai erau privite drept veritabile momente ”de recreare și bucurie”.
Un adept al corecțiilor fizice aplicate elevilor era și profesorul de matematică, Ion Teleagă, fost ofițer de artilerie, motiv pentru care nu auzea bine, care mai ocupa și funcția de director al unei mici bănci locale. Un elev din Șcheia, ”grăsuț ca un pepene”, a fost scos la tablă, dar nu a știut să rezolve exercițiul, motiv pentru care a încasat o palmă în urma căreia a simulat că și-a pierdut cunoștința. Drept urmare, profesorul s-a speriat, a încercat resuscitarea ”muribundului” Ghiță, după acest incident, a trecut clasa fără a mai fi niciodată examinat, iar ceilalți colegi au scăpat definitiv de ”metodele ostășești de instrucție”.
Un alt episod interesant este legat de elevul Traian Popovici, cel care va deveni, peste decenii, avocat și primar al Cernăuților. În ianuarie 1906, preotul Ioniță Popovici din Măzănăești i-a încredințat autorului memoriilor, ajuns, acum, în clasa a VI-a, ”un flăcău de peste 17 primăveri”, supravegherea fiului său înscris în clasa a III-a la Gimnaziul Superior Greco-Oriental din Suceava. Cu toate că acesta a dovedit de la început un spirit de ordine ireproșabil, tânărul învățăcel a făcut la un moment dat o adevărată pasiune pentru o serie de romane, unele interzise elevilor, neglijând în special cursul de latină al lui Mihuță. Sosit în localitate, preotul Ioniță a trecut pe la fratele său, profesorul Eusebie Popovici, și, după ce au consultat împreună catalogul clasei, au constatat ”situația dezastruoasă a lui Trăienică”, care l-a mințit pe colegul său mai în vârstă că a rămas la aceeași lecție, pe motiv că profesorul ar fi, chipurile, bolnav.
Pedeapsa care a urmat amintește în mod izbitor de un cunoscut episod din ”Amintirile” lui Ion Creangă: ”În tinda casei lui Ion Mătăsar de lângă Sfântul Ioan, la care locuiam noi, era o bancă lungă de brad. Părintele și-a culcat băiatul cu fața în jos pe scândură. Vizitiul ținea capul delicventului, tatăl, cu o mână picioarele, iar cu dreapta i-a croit elevului 25 de vergi peste pielea goală, făcând din bucile elevului tăiței. Minciuna a fost aspru pedepsită”. Astfel, viitorul salvator al evreilor cernăuțeni a cărui medalie și Diplomă de ”Drept între Popoare” se găsesc în patrimoniul Muzeului Național al Bucovinei, timp de mai multe săptămâni, cu ajutorul unei oglinzi, a urmărit periodic, vindecarea treptată a urmelor lăsate de varga părintelui Ioniță…
Dr. Mihai-Aurelian CĂRUNTU,
Muzeul Național al Bucovinei
