03/07/2026
„Azilele groazei” – Cine răspunde pentru tăcere?
De cativa ani in Romania simtim ca ne-am intors in anii 1980,este mai rau,auzim de batrani sechestrati in centre ale groazei,chinuiti,batjocoriti si nu se intampla numai cu batranii,nici in centrele copiilor si tinerilor nu este mai bine si Statul bunastarii romanesc,tace,pentru ca l-a asurzit politicienii cu scandalurile lor pentru propria lor bunastare,nici vorba de-a poporului!
Când într-un centru pentru persoane vârstnice sunt găsiți oameni înfometați, deshidratați, neîngrijiți și lipsiți de orice urmă de demnitate, prima reacție este revolta. Dar după revoltă trebuie să vină întrebările.
Cum este posibil ca un astfel de loc să funcționeze luni sau chiar ani fără ca cineva să intervină,unde au fost autoritatile locale,asistenta sociala din primarii,unde sunt cei care trebuie sa gestioneze socialul?
Un centru rezidențial nu apare peste noapte. El presupune autorizații, acreditări, licențe, controale și monitorizare. Există instituții care au atribuții în verificarea respectării standardelor de calitate, există autorități locale, există mecanisme de control și proceduri. Atunci când toate acestea nu reușesc să prevină situații grave, este firesc ca societatea să ceară explicații și să analizeze ce nu a funcționat.
Nu este suficient să închidem un centru după ce imaginile au ajuns la televizor. Întrebarea adevărată este: de ce nu au fost identificate problemele mai devreme?
Fiecare control trebuie să însemne mai mult decât o verificare de documente. El trebuie să însemne o privire atentă asupra condițiilor reale de viață ale beneficiarilor.
La fel de important este rolul comunității. Vecinii, rudele, voluntarii și angajații care observă nereguli trebuie să știe că pot sesiza autoritățile competente.
Trebuie spus și un adevăr important: nu toate căminele pentru persoane vârstnice sunt locuri ale suferinței. Există numeroși profesioniști care își fac meseria cu responsabilitate și respect.
Scandalurile trebuie să ducă la reformă, nu la neîncredere generalizată. Este nevoie de controale eficiente, de personal bine pregătit, de transparență și de o cultură a responsabilității.
Felul în care ne purtăm cu vârstnicii noștri vorbește despre ceea ce suntem ca societate. Dacă îi protejăm, ne protejăm propria demnitate. Dacă îi abandonăm, riscăm să pierdem ceva esențial din umanitatea noastră.
„O societate nu este judecată după bogăția pe care o acumulează, ci după felul în care își ocrotește copiii, bolnavii și bătrânii. Acolo unde bătrânețea este abandonată, nici viitorul nu mai poate fi privit cu liniște.”
